Personalitatea- entitate biopsihosociala si culturala

2.5 Personalitatea- entitate biopsihosociala si culturala

CONCEPTUL DE PERSONALITATEA



Precizări terminologice




În psihologie, ca de altfel, şi în celelalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite.

Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este determinată

biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism

viu – plantă sau animal.

Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan

biologic. El desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţionl dat, aşa

cum este perceput de cei din jur.

Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie de atributul

valorii; în psihologie el se ia într-o accepţiune diferită, ca desemnând modul şi gradul de

integrare şi ierarhizare sistemică a comportamentelor biologice, psihice şi socioculturale la

omul normal considerat într-un mediu social concret.

Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este un concept

integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv

pe cele de psihic, conştiinţă, comportament.

Din punct de vedere ontologic, pesonalitatea reprezintă o realitate complexă, care face

obiect de studiu pentru biologia umană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi

filosofie.

Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate

psihic, ale acestei realităţi.



Direcţii de definire a personalităţii în psihologie




De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică

(deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse, ceea ce a facut să

apară un număr foarte mare de definiţii: în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100

formulări diferite, iar la începutul deceniului al IX lea, numărul acestora depăşea 150.

Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a definiţiilor existente,

el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin efect extern; 2) definiţii prin structură internă

şi 3) definiţii pozitiviste.

Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea: „Personalitatea este

unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific

şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.

În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante: 1) modelul analitic al

trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori, numeric mai puţin şi mai

riguros definibili); 3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic

(temperamentul) blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile),

blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-Five, care pune la

baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea de orientare a

persoanei către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include

diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere); conştiinciozitatea

(vizează, modul concret al individului de a aborda sarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structurii emoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă).

Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate la

vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate.

În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific:

generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”).

În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor tipologice.

Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de cuprindere:

criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau: personalităţi

flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi integre şi personalităţi

coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente, personalităţi medii,

personalităţi slab productive şi eficiente); criterii de organizare internă (personalităţi mature şi

armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate, personalităţi imature etc.).