VIRUSOLOGIE, BACTERIOLOGIE SI PARAZITOLOGIE , C7 Coci patogeni...Stafilococul....

2.2. Coci patogeni

2.2.1. Coci Gram-pozitivi

2.2.1.1. Stafilococul

Habitat. Stafilococul saprofit este larg răspândit în mediu înconjurător – apă,aer, pământ, însă este întâlnit şi pe tegumente şi în cavităţile naturale ale omului şi animalelor, făcând parte din flora anormală a organismului. Stafilococii potenţial patogeni sunt prezenţi în rinofaringe şi în intestinul omului sănătos.

Rezistenţa la factorii chimici. Stafilococul rezistă expunerii la temperaturi de 60⁰şi la acţiunea alcoolului de 70⁰timp de o oră.

Patogenitate. Patogenitatea stafilococilor se datorează virulenţei, dar şi capacităţii de a elabora anumite toxine. Un exemplu în acest sens este coagulaza, care determină coagularea plasmei, acţiune care îi permite germenului să-şi creeze un înveliş de fibrină, cu ajutorul căruia se sustrage fagocitozei.

După capacitatea de sinteză a coagulazei, stafilococii se împart în coagulozo – negativi şi coagulozo – pozitivi.

Stafilococii coagulozo – negativi fac parte din flora normală a organismului, fiind prezenţi în faringe, intestin, uretra anterioară. Produc adesea infecţii nosocomiale, fiind rezistenţi la acţiunea unor dezinfectante şi antiseptice. Cel mai important reprezentant este S. epidermidis, el având potenţialul patogen cel mai ridicat.

Dintre stafilococii coagulozo – pozitivi, numai stafilococul auriu (Staphylococus aures) este patogen pentru om.

S. aureus şi S. epidermidis fac parte din flora comensuală a cavităţilor nazale şi a tegumentelor.

Dintre indivizii sănătoşi, aprox. 20-30% sunt purtători de S. aureus la nivelul mucoasei nazale şi intestinale. Pe tegument, stafilococul auriu este prezent tranzitor.

S. epidermidis se găseşte în fosele nazale la 40-100% dintre indivizii sănătoşi, iar pe tegumente 85% şi 100%.

Sub aspect clinic, infecţiile stafilococice pot îmbrăca mai multe forme, conform tabelului de mai jos :

Tabelul 3. Aspecte clinice ale infecţiilor stafilococice

Foliculită

Furuncul

Hidrosadenită

Sinuzită

Otită

Pneumonii

Infecţii uterine post-partum sau post-abortum

Meningită

Endocardită

Septicemie

Toiinfecţii alimentare

Sursa de infecţie este reprezentată atât de omul bolnav, cât şi de omul sănătos, purtător de stafilococ. Transmiterea se realizează în mod direct, interuman, sau indirect prin lenjerie şi obiecte contaminate, picături Pfluge, praf, etc.

Diagnosticul de laborator al infecţiilor stafilococice. Recoltarea probelor biologice trebuie făcută cu atenţie pentru a evita contaminarea. Ţinând cont de prezenţa stafilococilor în mediu dar şi în flora normală a organismului, izolarea stafilococului din produsul patologic trebuie însoţită întotdeauna de testarea şi dovedirea acestuia.

Tratament. Toxiinfecţiile alimentare stafilococice se vindecă spontan odată cu eliminarea toxinelor din organism. Colecţiile purulente necesită drenaj chirurgical şi tratament antibiotic. În stafilocociile cronice, se prepară un autovaccin, prin activarea termică a tulpinei infectante.

2. 2.1.2. Streptococul

Caractere generale. Streptococii sunt coci Gram – pozitivi, sferici sau ovali, izolaţi şi grupaţi în lanţuri de diferite lungimi sau perechi, imobili, nesporulaţi, aerobi, facultativ anaerobi.

Sunt prezenţi pe tegumente şi în cavităţile naturale ale omului şi animalelor. Majoritatea speciilor prezente la om sunt saprofite şi condiţionat patogene, ele fac parte din flora normală a tegumentului, tractului respirator, digestiv, genital.

Criteriile de clasificare a streptococilor sunt în acelaşi timp şi criterii de identificare a lor : capacitatea de hemoliză şi prezenţa antigenului Lancefield.

În funcţie de capacitatea de hemoliză se deosebesc :

- streptococii ß – hemolitici, care produc hemoliză completă, sub forma unui halou clar, bine delimitat, cu dispariţia completă a hematiilor ;

- streptococii @- hemolitici, produc hemoliză parţială, verzuie (viridans) mai slab delimitată ;

- streptococii nehemolitici, care nu alterează hematiile din mediul de cultură.

Clasificarea Lanciefield se bazează pe prezenţa antigenului de grup – polizaharidul C, de la nivelul peretelui celular. În funcţie de acest antigen, streptococii aparţin unor grupe a căror notaţie începe cu litera A. Există şi streptococi care nu pot fi încadraţi în aceste grupe, deoarece nu posedă antigenul de grup, aşa cum sunt streptococii viridans.

Dintre aceştia cea mai mare importanţă pentru om o au streptococii beta – hemolitici de grup A.

Indiferent de specie, streptococii sunt distruşi la expunerea la temperaturi de 60⁰în 60 de minute. De asemenea pot fi distruşi de apa oxigenată şi tinctura de iod.

Patogenitate. Patogenitatea streptococilor se datorează virulenţei, dar şi capacităţii de elaborare a unor toxine. Dintre acestea, streptolizina O, producând anticorpi antistreptolizină O-ASLO. Creşterea marcantă a titrului ASLO semnifică o infecţie streptococică acută.

Dintre infecţiile streptococice amintim :

- faringite;

- sinuzite;

- scarlatină;

- peritonite;

- erizepel;

- pericardite;

- endocardite;

- artrite;

- abcese;

- septicemii;

- pneumonii.

Complicaţii

Infecţiile cu streptococus pyiogenes pot duce la sechele serioase : reumatismul articular acut şi glomerulonefrita acută. Acestea apar la una până la trei săptămâni de la boala acută streptococică.

Diagnosticul de laborator

Diagnosticul de laborator este bacteriologic, prin izolarea şi identificarea germenului în produsul patologic şi serologic, care evidenţiază anticorpii antistreptococici.

Tratament

Tratamentul infecţiilor streptococice indică administrarea de antibiotice. Streptococul de grup A are o sensibilitate naturală faţă de peniciline. Pentru infecţiile legate de celelalte grupe serologice, se va alege un antibiotic în funcţie de nivelul de sensibilitate evidenţiat de antibiogramă. De remarcat este faptul că o rezistenţă deosebită la antibiotice o manifestă streptococii aparţinând grupului D.

2.2.1.3. Pneumococul

Caractere morfologice. Pneumococii sunt coci Gram – pozitivi, aerobi, facultativ anaerobi, capsulaţi, aşezaţi de obicei în perechi şi, de aceea, mai sunt cunoscuţi şi sub numele de diplococi.

Rezistenţa la factori fizici şi chimici. Pneumococii sunt distruşi în 10 minute la temperatura de 50⁰C şi sunt sensibili la acţiunea penicilinei, sulfamidelor şi la majoritatea antibioticelor cu spectru larg.

Habitat. Pneumococul este o bacterie condiţionat patogenă, o specie a genului Streptococus – Streptococus pneumoniae. Are un tropism deosebit pentru căile respiratorii superioare. Procentul purtătorilor de pneumococ variază între 30 şi 70%.

Patogenitate. Pneumococii sunt implicaţi în etiologia meningitei, pneumoniei pneumococice, otitei, sinuzitei, mastoiditei etc.

Predispoziţia la infecţiile pneumococice se poate datora anumitor condiţii : subnutriţie, scăderea capacităţii de apărare a organismului datorată afectării sistemului imunitar, afecţiuni renale, intoxicaţii alcoolice, viroze respiratorii.

Diagnostic. Principalele produse patologice în care poate fi identificat pneumococul sunt : sputa, exsudatul faringian, secreţia otică, hemocultura, L.C.R. Germenul va fi izolat şi identificat, apoi se va face antibiograma.

Tratament. În infecţiile pneumococice, antibioticul de elecţie este penicilina.

2.2.2. Coci Gram – negativi

Dintre speciile strict patogenice pentru om, cele de interes medical deosebit aparţin genului Neisseria şi sunt reprezentate de : Neisseria meningitidis (meningococ) şi Neisseria gonorrhoeae (gonococ).

2.2.2.1. Gonococul

Caractere morfologice. N. gonorhoeae sunt coci Gram – negativi, aşezaţi în diplo, reniformi, înconjuraţi de o structură capsulară comună.

Patogenitate. Gonococul este strict patogen pentru om, având tropism pentru mucoasa genitourinară, rectală, faringiană, conjuctivală. Netratate infecţiile gonococice duc la cronicizare cu apariţia fibrozelor.

Gonococul este agentul etiologic al gonoreei sau al blenoragiei, fiind după sifilis, a doua boală venerică (cu transmitere sexuală) bacteriană.

Oftalmia gonococică a nou-născutului apare prin contaminare în timpul naşterii.

Mai rar, se pot produce infecţii generalizate din cauza diseminării sangvine a germenului : artrite, endocardite, meningite.

Complicaţiile locale ale aparatului urogenital sunt relativ frecvente : cistită, prostatită, orhiepididimită la bărbat şi endometrită şi salpingită la femeie.

Diagnostic. Diagnosticul infecţiilor gonococice constă în recoltarea produselor patologice (secreţii mucopurulente uretrale, vaginale, conjuctivale), însămânţarea lor pe medii adecvate, izolarea şi identificarea germenului, apoi efectuarea antibiogramei.

2.2.2.2. Meningococul

Caractere generale. Meningococii sunt coci Gram – negativi, aerobi, sferici sau ovalari, nesporulaţi, aranjaţi în diplo, cu aspect de boabe de cafea, întâlniţi la nivelul nazofaringelui, la 10-25% din populaţie.

Rezistenţa la factori fizici. Meningococii sunt sensibili la variaţiile de temperatură şi pH, iar lumina solară şi uscăciunea îi distrug rapid.

Patogenitate. Local, determină apariţia rinofaringitelor, însă la persoanele imunodeprimate se poate produce bacteriemie cu localizare secundară meningeală.

Meningita meningococică este o cauză importantă de morbiditate şi mortalitate. Calea de infecţie este respiratorie. Manifestările bolii cuprind : stare generală alterată, febră, frison, cefalee severă, greaţă, vărsături, fotofobie, apatie, redoare de ceafă (semn de iritaţie meningeală). În absenţa tratamentului, boala evoluează spre deces.

Infecţiile meningococice apar mai ales în colectivităţi : şcoli, internate, case de copii etc. ; rezervorul de infecţie este reprezentat de purtătorii nazofaringieni de meningococi. Aglomerarea favorizează transmiterea germenului.

Printre factorii favorizanţi ai îmbolnăvirilor se numără :

- extremele de vârstă (copii mici şi bătrâni);

- sezonul rece;

- oboseala fizică;

- deprimarea sistemului imunitar.

Diagnostic de laborator. Diagnosticul de laborator constă în recoltarea produselor patologice şi examinarea lor macro-şi microscopică, izolarea şi identificarea germenului, însoţite de testarea sensibilităţii la antibiotice.

Tratament. Tratamentul instituit este dependent de rezultatele antibiogramei. Meningococii sunt sensibili la penicilină, cefalosporine, cloramfenicol, macrolide, sulfamide şi alte antibiotice.

2.3. Bacili patogeni

2.3.1. Familia Enterobacteriacee

2.3.1.1. Generalităţi.

Familia Enterobacteriacee este o familie bacteriană care cuprinde un număr mare de specii de bacili Gram – negativi, nesporulaţi, mobili sau imobili, care trăiesc în intestinul omului şi animalelor (materiile fecale pot conţine 10¹⁰enterobacterii/g). Unele dintre aceste specii, de exemplu Escherichia coli, fac parte din flora normală a intestinului, fiind patogene doar în anumite cazuri. Altele, ca Salmonella typhi şi Shigella, sunt bacterii patogene pentru om.

Enterobacteriile se găsesc în mod obişnuit în aer, apă, sol, plante, unde sunt eliminate de oameni şi animale odată cu materiile fecale.

Familia cuprinde mai multe genuri, cele mai importante fiind : genul Escherichia, genul Shigiella, genul Salmonella, genul Klebsiella, genul Proteus.

Tabelul 4. Clasificarea enterobacteriilor în funcţie de capacitatea de fermentare a lactozei

1. Enterobacterii patogene : lactozo – negative :

- Salmonella

- Shigella

2. Enterobacterii condiţionat – patogene sau nepatogene :

a) lactozo – pozitive : Escherichia, Klebsiella

b) lactozo – negative : Proteus

2.3.1.2. Genul Escherichia

Escherichia coli

Caractere generale. Escherichia coli este un bacil Gram – negativ, nesporulat, aerob, facultativ anaerob, Este saprofit al tubului digestiv al omului şi animalelor, de unde este eliminat în mediu odată cu materiile fecale.

Populează intestinul uman chiar din primele zile după naştere. Este principalul reprezentant al florei normale intestinale, prin inhibarea dezvotării florei proteolitice şi participarea la sintetizarea unor vitamine din grupul B şi vitamina K.

Rezistenţa la factori chimici şi fizici. E. coli este distrus prin expunerea la 60⁰C timp de 50-60 de minute. Este sensibil la acţiunea dezinfectantelor : cloramină, formol etc.

Patogenitate. Există serotipuri enteropatogene care pot determina apariţia unor epidemii diareice în rândul nou-născuţilor din maternităţi.

Sursa de infecţie este reprezentată de bolnavi şi purtători de colibacili patogeni. Pătrunderea germenilor în organism se realizează pe cale digestivă.

Din punct de vedere clinic poate determina :

- infecţii urinare (peste 90% din totalul infecţiilor urinare);

- gastroenterite;

- peritonită;

- meningită;

- endocardite;

- afecţiuni urogenitale;

- infecţii pe plagă.

Tulpinile care produc boli diareice sunt :

- E . coli enteropatogen – produce epidemii diareice în spitale, la nou-născuţi ; clinic, se caracterizează prin crampe abdominale, vărsături, scaune diareice, fără sânge;

- E. coli enteroinvaziv – produce o diaree asemănătoare dizenteriei , se manifestă prin febră, dureri abdominale colicative, scaune cu mucus, sânge şi numeroase leucocite;

- E. coli enterotoxigen- produce o diaree asemănătoare holerei, numită diareea turiştilor. Apare la turişti sau la alte persoane care consumă alimente procurate din comerţul stradal şi fără să se spele pe mâini. Clinic, se manifestă prin dureri abdominale colicative, greaţă, vărsături, diaree apoasă;

- E. coli enterohemoragic – produce o diaree hemoragică ; clinic : scaune diareice şi hemoragii, dureri abdominale intense, de obicei afebril.

Diagnosticul de laborator constă în izolarea şi identificarea germenului din produsele patologice : urină, materii fecale, sânge.

Tratament. Tratamentul infecţiilor se face conform antibiogramei.

2.3.1.3. Genul Klebsiella

Cuprinde specii saprofite ale tubului digestiv şi aparatului respirator. Aceste specii sunt condiţionat patogene, deoarece în condiţii favorizante pot duce la apariţia unor infecţii urinare, otite, meningite etc.

Klebsiella sunt bacili Gram – negativi, lactozo-pozitivi, imobili, nesporulaţi, încapsulaţi.

Patogenitate. Klebsiella pneumoniae- cel mai important reprezentant al genului Klebsiella, poate fi prezentă în tractul respirator şi în intestinul gros la aprox. 50% din populaţie.

Este incriminată în etiologia unor :

- infecţii urinare;

- colite;

- enterocolite;

- pneumonii;

- bronşite ;

- pleurezii;

-septicemie;

- meningită;

- peritonite;

- infecţii ale ţesuturilor moi;

- infecţii de plagă;

- boală diareică la copii şi nou-născuţi.

Speciile genului Klebsiella sunt frecvent implicate în determinarea infecţiilor nosocomiale.

Diagnostic de laborator. Diagnosticul de laborator constă în izolarea şi identificarea germenilor din diferite produse patologice : spută, urină, LCR, secreţii purulente etc.

Tratamentul cuprinde administrarea unor antibiotice cu spectru larg, în conformitate cu rezultatele antibiogramei.

2.3.1.4. Genul Proteus

Caractere generale. Genul Proteus grupează bacili Gram – negativi, foarte mobili, nesporulaţi, necapsulaţi, care nu fermentează lactoza; sunt aerobi, facultativ anaerobi şi se dezvoltă uşor pe medii simple.

Habitat. Sunt foarte răspândiţi pe sol, gunoaie, alimente alterate, ape poluate unde se găsesc materii organice aflate în descompunere. Bacteriile aparţinând genului Proteus sunt principalele microorganisme implicate în procesul de putrefacţie a cărnii.

În mod normal se găseşte în număr mic în intestinul omului şi animalelor.

Speciile cel mai frecvent izolate la om sunt Proteus mirabilis şi Proteus vulgaris.

Rezistenţa la factori fizici şi chimici. Bacteriile din genul Proteus sunt distruse de expunerea la temperaturi de 60⁰C în 60 de minute, şi la expunerea la fenol 1% în 30 de minute. Sunt sensibile la acţiunea unor antibiotice cu spectru larg : kanamicină, cloramfenicol etc.

Patogenitate. Bacilii din genul Proteus sunt frecvent implicaţi în :

- infecţii urinare;

- infecţii genitale;

- toxiinfecţii alimentare;

- otite;

- sinuzite;

- peritonite;

- infecţii ale plăgilor;

- septicemie;

- pneumonie;

- meningite;

- enterocolite acute.

Diagnostic de laborator. Diagnosticul de laborator constă în izolare germenului în cultură pură şi identificarea lui pe baza caracterelor morfologice, biochimice şi de cultură. Produsele patologice necesare identificării germenului sunt : urină, sânge, puroi, materii fecale.

Tratament. Tratamentul constă în administrarea de antibiotice conform antibiogramei.

2.3.1.5. Genul Salmonella

Caractere generale. Salmonelele sunt bacili Gram – negativi, mobili, necapsulaţi, aerobi, facultativ anaerobi, lactozo-negativi.

Genul Salmonella este alcătuit din peste 1500 de specii patogene pentru om şi animale. Acestea se găsesc în intestinul omului, mamiferelor, reptilelor şi păsărilor, de unde pot contamina mediul (solul, apa).

Rezistenţa la factori fizici şi chimici. Sunt germeni foarte rezistenţi : în solul păşunilor şi în apă supravieţuiesc câteva luni, iar în alimente-între 10 zile şi 6 luni. Sunt sensibile la căldură, fiind distruse în 5 minute la 100⁰ C ; dezinfectantele le distrug în 30-120 de minute. Sunt sensibile la acţiunea cloramfenicolului, streptomicinei, ampicilinei etc. S-au identificat tulpini multi- rezistente la antibiotice, acestea fiind frecvent implicate în infecţiile nosocomiale.

Patogenitate. Bolile produse poartă numele de salmoneloze.

Salmonella typhi produce febra tifoidă, în timp ce Salmonella paratyphi A, B şi C produc febrele paratifoide. Acestea sunt boli generalizate. Alte salmonelle (S. typhi murium, S. enteritidis, S. cholerae suis) produc toiinfecţii alimentare de tip infecţios, enterocolite, infecţii urinare, ariculare, meningeale, respiratorii.

Sursa de infecţie este reprezentată în primul rând de animalele domestice şi apoi de omul bolnav sau purtător de salmonele. Pentru febra tifoidă, omul este singurul izvor de infecţie. Cele mai importante rezervoare animale sunt găinile, curcanii, porcii şi vacile.

Diagnostic de laborator. Diagnosticul de laborator este un diagnostic bacteriologic şi unul serologic (imunologic).

Diagnosticul bacteriologic cuprinde izolarea şi evidenţierea agentului patogen în produsele patologice prelevate în funcţie de stadiul bolii. Astfel, se indică hemocultura-în faza de debut, coprocultura-în faza de stare şi urocultura, coprocultura, bilicultura-în faza de convalescenţă.

Coprocultura este cea mai utilizată metodă pentru stabilirea diagnosticului de salmoneloză intestinală.

În toxiinfecţiile alimentare, pe lângă coprocultură se indică efectuarea examenului bacteriologic şi din resturile alimentare.

Diagnosticul serologic este o metodă indirectă de diagnostic care evidenţiază prezenţa anticorpilor.

Profilaxie şi control. Transmiterea se face în primul rând prin intermediul produselor animale infectate, dar şi prin apa de băut contaminată, obiecte contaminate. Astfel sunt necesare anumite măsuri care vizează practicile de tăiere a animalelor, prepararea şi refrigerarea corectă a alimentelor, învăţarea şi aplicarea unor măsuri de igienă de către persoanele care manevrează alimentele în unităţile de alimentaţie, identificarea purtătorilor de germeni, educaţia sanitară a populaţiei.

2.3.1.6. Genul Shigella

Caractere generale. Genul Shigella cuprinde bacili Gram – negativi, imobili, nesporulaţi, mecapsulaţi, imobili, glucozo-fermentativi, lactozo-negativi.

Reprezintă factori etiologici ai dizenteriei bacilare. Aceasta constituie cauza cea mai frecventă de diaree bacteriană.

Bacteriile incluse în genul Shigella se clasifică pe baza structurii antigenului O (structură polizaharidică) din peretele celular, în patru specii, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos :

Tabelul 5. Clasificarea după structura antigenică

Grupul A : Shigella dysenteriae- cel mai patogen

Grupul B : Shigella flexeneri

Grupul C : Shigella boydii

Grupul D : Shigella sonnei

Patogenitate. Genul Shigella cuprinde bacili care produc la om dizenteria bacilară şi toxiinfecţii alimentare, fiind cei mai puternici patogeni din grupul enterobacteriaceelor.

Dizenteria se transmite pe cale fecala-orală, de obicei de la purtătorii sănătoşi, însă există şi epidemii produse de apă şi alimente contaminate.

Din punct de vedere clinic, dizenteria bacilară se manifestă prin febră, frisoane, dureri abdominale, scaune diareice frecvente însoţite de mucus, puroi şi sânge. La copii şi vârstnici se poate instala un tablou de deshidratare severă.

Boala este localizată la nivelul intestinului gros, unde determină leziuni inflamatorii ale peretelui şi ulceraţii ale mucoasei intestinale.

După vindecare, unii pacienţi pot rămâne purtători sănătoşi de bacili dizenterici, aflându-se la originea unor viitoare infecţii.

În lipsa tratamentului antibiotic, manifestările clinice durează în medie şapte zile. În aceste situaţii, tabloul clinic poate persista două până la trei săptămâni.

Complicaţiile posibile ale bolii sunt sindromul de colon iritabil, deshidratare, convulsii febrile, keratoconjuctivită.

Diagnostic de laborator. Diagnosticul de laborator este bacteriologic şi constă în izolarea şi identificarea germenilor în materiile fecale recoltate atât de la bolnavi, cât şi de la purtători, contacţi, personal care manevrează alimente, apa şi alimentele incriminate în apariţia bolii. Probele se recoltează cât mai curând după debutul bolii, înaintea începerii tratamentului antibiotic.

Identificarea serologică se realizează prin reacţii de aglutinare pe lamă, prin care se stabilesc structura antigenică de bacil dizenteric şi încadrarea acestuia într-una din cele patru grupe antigenice (A, B, C, D).

Tratament. Tratamentul se va institui în raport cu antibiograma, care este obligatorie după izolarea şi identificarea shigellelor, datorată multirezistenţei la antibiotice a acestor germeni.

2.3.2. Vibrionul holeric

Caractere generale. Numit şi ,,vibrio cholerae” reprezintă agentul etiologic al holerei. Holera apare frecvent în ţările nedezvoltate datorită nerespectării regulilor de igienă, apa de băut contaminată fiind cauza principală a îmbolnăvirii.

Patogenitate. Vibrionul holeric elaborează toxina holerică, responsabilă de pierderea masivă de apă şi electroliţi prin mucoasa intestinală, aceasta constituind principala cauză de mortalitate în holeră.

Clinic, boala este caracterizată prin scaune diareice apoase, vărsături şi deshidratare severă, cu alterarea marcată a stării generale şi evoluţie gravă, decesul înregistrându-se în mai mult de jumătate dintre cazurile netratate.

Sursa de infecţie cu vibrioni holerici este reprezentată de omul bolnav, în convalescenţă, sau de purtătorul sănătos, a cărui vezică biliară deţine rolul de rezervor de germeni. Aceştia eliberează vibrioni prin materii fecale. Transmiterea se face pe cale fecal-orală, prin contact direct cu bolnavul sau prin apă şi alimente contaminate (lapte, carne, fructe, legume).

Diagnostic. Diagnosticul holerei este o urgenţă datorită mortalităţii ridicate care se raportează în cazurile netratate.

Tratament. Cel mai important obiectiv al tratamentului este reechilibrarea hidroelectrolitică a organismului. Alături de aceasta, se administrează antibiotice precum tetraciclina, ciprofloxacina, azitromicina. Ca măsuri de profilaxie se recomandă educaţia sanitară a populaţiei, respectarea regulilor de igienă, asigurarea cu apă potabilă a populaţiei, asigurarea sistemelor de canalizare.

2.3.3. Genul Corynebacterium

2.3.3.1. Corynebacterium diphteriae

Corynebacteriile sunt bacili Gram-pozitivi, aerobi, nesporulaţi, majoritatea patogeni, dar există şi specii saprofite, întâlnite pe piele şi mucoase (difteroizi).

Specia Corynebacterium este singura specie patogenă strictă pentru om. Corynebacterium diphteriae este agentul etiologic al difteriei.

Habitatul este strict uman. Este localizat în mucoasa rinofaringiană a purtătorilo sănătoşi.

Rezistenţa în mediul extern. Poate rezista timp îndelungat ferit de uscăciune şi lumină, mai ales pe lenjerie, în fragmente din falsele membrane, praf. Este distrus de expunerea la căldură umedă : 10 minute la 58^{0 C} ; timp de 1 minut la 100⁰C, alcool, antiseptice, tetraciclină, clindamicină etc.

Transmiterea se realizează pe cale aeriană prin picăturile Pfluge sau prin contact direct cu purtătorii sănătoşi. Mai rar, se poate transmite şi prin obiecte contaminate.

Patogenitate. Poarta de intrare este reprezentată de mucoasa conjuctivală sau respiratorie. Germenul se cantonează la poarta de intrare, se multiplică şi determină local edem şi false membrane. Localizarea laringiană a pseudomembranelor produce frecvent moarte prin asfixiere ,,Falsa membrană” este compusă din fibrină, celule epiteliale respiratorii moarte, leucocite, eritrocite, bacterii. Încercarea de a îndepărta falsa membrană duce la sângerări ale submucoasei. Localizarea laringiană a pseudomembranelor produce frecvent moarte prin asfixiere.

Toxina produsă de bacterie difuzează în organism şi determină fenomene toxice la distanţă : distruge ţesutul cardiac, renal şi hepatic, dar şi nervi motori. Odată eliberată toxina, se fixează rapid, iar acţiunea ei este ireversibilă. Gravitatea bolii este dată de acţiunea ireversibilă a acestei toxine, care poate antrena modificări importante care pot duce la exitus.

În funcţie de localizare, s-au descris trei tipuri de difterie, angina difterică sau difteria faringiană (cea mai frecventă formă), rinita difterică şi laringita difterică.

Deoarece este singurul rezervor natural de bacterii, boala se poate eradica prin vaccinare. În ultimii ani nu s-au mai raportat cazuri de difterie în ţara noastră.

Copiii sunt imunizaţi activ : trivaccinul DTP, apoi bivaccinul DT.

Diagnostic de laborator. Diagnosticul de laborator urmăreşte confirmarea diagnosticului clinic de boală şi a stării de purtător izolând şi identificând bacilul difteric prin prelevarea şi prelucrarea în laborator a exsudatelor nazale şi faringiene.

Tratament. Serul antidifteric trebuie administrat rapid, în primele patru zile de boală. Antitoxina neutralizează doar toxina difterică aflată în circulaţie. Antibioterapia este indicată, determinând o ameliorare locală şi o scădere a contagiozităţii. Antibioticele utilizate sunt penicilina, tetraciclina sau eritromicina, folosite şi pentru sterilizarea purtătorilor nazofaringieni de bacil difteric.

2.3.4. Genul Mycobacterium

Mycobacteriile sunt larg răspândite în mediul extern, putând produce îmbolnăviri atât la om cât şi la animale. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui gen, cu semnificaţie medicală pentru om, sunt Mycobacterium tuberculosis şi Mycobacterium leprae.

2.3.4.1. Mycobacterium tuberculosis

Caractere generale. Mycobacterium tuberculosis, sau bacilul Koch, a fost descris pentru prima dată de Robert Koch, în anul 1882.

Datele epidemiologice arată că, în fiecare an, se înregistrează 8-10 milioane de cazuri noi de tuberculoză în lume, şi 2-3 milioane de decese.

Este un bacil acido-alcoolo-rezistent, care se poate evidenţia prin coloraţia Ziehl-Nielsen. Pe frotiurile colorate prin această metodă, bacilul apare colorat în roşu aprins.

Bacilul manifestă rezistenţă la acţiunea majorităţii antibioticelor, însă este sensibil la streptomicină şi cicloserină.

Transmiterea bacilului se face, de obicei, pe cale aeriană, prin particule de praf, tuse, strănut. O posibilă sursă de infecţie este şi laptele de vacă provenit de la anumale bolnave.

Tuberculoza este o infecţie bacteriană cu localizare cel mai frecvent pulmonară, dar se poate localiza şi extrapulmonar : intestina, urogenital, osos, meningeal, ganglionar etc.

Tablou clinic

Primoinfecţia tuberculoasă evoluează într-o formă inaparentă clinic la aprox. 80% dintre cazurile apărute la persoane cu o reactivitate normală a sistemului imun. Lezarea pulmonară este minimă, iar vindecarea se face cu o cicatrice fibroasă discretă. La persoanele cu imunitate scăzută-copii, persoane aflate în convalescenţă, gravide, malnutriţi, bolnavi de cancer, HIV-SIDA etc., leziunile pulmonare devin evidente radiologic, boala se manifestă clinic şi pot apărea complicaţii datorate extinderii leziunilor.

Tabelul 6. Principalele manifestări ale bolii active

Tuse persistentă mai mult de trei săptămâni

Hemoptizie

Durere în piept

Febră şi frisoane

Scădere în greutate

Transpiraţii nocturne

Oboseală

Inapetenţă

În absenţa complicaţiilor, leziunile tuberculoase primare se vindecă spontan, rezultând focare infecţioase latente, calcificate. În condiţiile scăderii imunităţii, aceste focare se recidivează, determinând apariţia tuberculozei secundare.

Diagnostic. Diagnosticul ţine cont de manifestările clinice ale bolii, aspectul radiologic şi de rezultatele testelor de laborator.

Diagnosticul de laborator presupune izolarea şi identificarea bacilului din produsele patologice.

Recoltarea produselor patologice se va face în funcţie de localizare : TBC pulmonară-spută sau lichid de spălătură gastrică, meningită TBC –lichid cefalorahidian, TBC intestinală-materii fecale, TBC urogenitală-urină, spermă.

Materialul recoltat va fi examinat microscopic, pe frotiu colorat Ziehl-Nielsen şi apoi, însămânţat pe medii de cultură.

Intradermoreacţia la tuberculină este utilizat în diagnosticul biologic al infecţiei la om. Tuberculina (substanţă extrasă din cultura bacililor tuberculoşi) este injectată pe faţa anterioară a antebraţului, în treimea mijlocie. Interpretarea testului se face după 72 de ore de la administrare.

Rezultatul pozitiv este dat de prezenţa unei papule roşii cu diametrul de cel puţin 10 mm, pruruginoase. Reacţia pozitivă arată contactul în antecedente cu bacilul tuberculos, însă nu ne arată dacă acest contact a fost urmat de o evoluţie clinică a bolii. De asemenea, rezultatul pozitiv poate semnifica o existenţa imunizării active în antecedente. Un rezultat negativ înseamnă că persoana respectivă nu a intrat în contact cu bacilul Koch şi nici nu a fost imunizată prin vaccin.

Profilaxie şi tratament. Profilaxia se realizează prin administrarea vaccinului antituberculos –BCG(Bacil Calmette – Guerin), un vaccin cu tulpini vii atenuate. În ţara noastră, vaccinarea BCG face parte din Programul naţional de vaccinări. Administrarea acestui vaccin se va face o singură dată. La locul inoculării se formează o crustă care se desprinde, lăsând loc unei cicatrici.

Durata medie a tratamentului este între şase şi nouă luni şi cuprinde administrarea de izoniazidă, rifampicină, etambutol, pirazinamidă.

2.3.4.2. Mycobacterium leprae

Miycobacterium leprae sau bacilul Hansen a fost descoperit în 1873 de medicul norvegian Gerhard Armauer Hansen.

Este un bacil acido-alcoolo-rezistent, care nu poate fi cultivat pe medii de cultură. Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav de lepră.

Lepra este o boală cronică infecţioasă, care se caracterizează prin afectarea tegumentelor, mucoaselor, nervilor şi a ganglionilor limfatici. Este însă destul de frecvent întâlnit în ţări din Africa, Asia, America Latină.

Boala debutează după o perioadă medie de incubaţie de trei până la cinci ani, iar evoluţia este lentă, cronică.

Forme clinice

1.Lepra tuberculoidă

Este asemănătoare tuberculozei, dar nu este contagioasă. Afectează tegumentul şi sistemul nervos. Bolnavul preintă plăci cutanate, mari, eritematoase, anestezce, bine delimitate. Alteori apar doar macule eritematoase. În evoluţie se înregistrează o extindere a leziunilor, deshidratarea pielii, alterarea muşchilor şi nervilor.

2. Lepra lepromatoasă

Este cea mai gravă formă. Este contagioasă, atacă tegumentele şi mucoasele, însă afectarea sistemului nervos este difuză. Produce leziuni destul de urâte : modificări ale feţei, ale vocii, orbire, afectări viscerale şi ale organelor genitale, bolnavii rămânând mutilaţi. Leziunile caracteristice se numesc leproame noduli de culoare roţie brună, dureroşi, care sângerează sub piele.

Contagiunea este posibilă în lepra lepromatoasă pornind de la sectreţiile nazale şi plăgile cutanate ale omului bolnav, cu contaminarea tegumentelor sau mucoaselor unui subiect sănătos.

Diagnosticul de laborator este posibil prin depistarea la examenul microscopic al bacililor în secreţiile nazale sau în materialul bioptic prelevat din leziunile cutanate.

Tratament. Tratamentul medicamentos cuprinde administrarea de rifampicină, claritromicină, dapsonă. Leziunile sunt tratate chirurgical.

VIRUSOLOGIE, BACTERIOLOGIE SI PARAZITOLOGIE , C6 BACTERIOLOGIE

CAPITOLUL 2

BACTERIOLOGIE

2.1. Noţiuni generale

2.1.1. Microbiologi români

Microbiologii români, prin munca depusă şi descoperirile importante, au adus contribuţii de mare valoare atât în microbiologie, cât şi în imunologie, virusologie, epidemiologie.

Victor Babeş (1854-1926) este fondatorul microbiologiei româneşti. El şi-a început cariera ştiinţifică la Budapesta, în anul 1874.

Între anii 1885-1886 lucrează la Berlin, alături de Rudolf Virchow şi Robert Koch.

În 1885, publică la Paris, alături de Victor Cornil, primul tratata de microbiologie din lume ,,Les bacterie et leur role dans l”etiologie, l”anatomie et l”histologie pathologique des maladies infectieuses”.

Din anul 1877, lucrează ca profesor de bacteriologie şi anatomie patologică în Bucureşti şi pune bazele primului institut de cercetări medicale din România, care astăzi îi poartă numele.

Aceste contribuţii importante în studiul leprei, difteriei şi tuberculozei. De asemenea, este cel care a introdus vaccinarea antirabică, seroterapia antirabică şi antidifterică la noi în ţară şi a enunţat principiul imunizării pasive, descoperind valoarea serului imun.

Studiile sale sunt expuse într-un număr impresionant de 1005 de lucrări.

Ioan Cantacuzino (1863-1934), medic şi savant român, studiază filozofia, ştiinţele naturii şi medicina la Paris. După terminarea studiilor, lucrează la Institutul Pasteur din Paris.

În anul 1901 este numit profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar în 1907, director general al Serviciului Sanitar din România. Ca director al acestei instituţii, organizează laboratoare de bacteriologie în principalele oraşe ale ţări. Elaborează principii moderne de medicină curativă şi preventivă, pe care le expune în prima lege sanitară din ţara noastră, în anul 1910.

Cercetările s-au desfăşurat pe mai multe domenii, aducând contribuţii valoroase în bacteriologie, imunologie şi epidemiologie. Publică o serie de lucrări de mare importanţă privind imunitatea celulară şi umorală, studii asupra holerei şi vaccinoterapiei.

În anul 1906, introduce în ţara noastră, imediat după Franţa, vaccinul BCG (Bacilul Calmette-Guerin), un vaccin care conţinea germeni vii atenuaţi, în scopul prevenirii tuberculozei la nou-născuţi.

A înfiinţat primele sanatorii destinate bolnavilor de tuberculoză şi primele spitale de boli infecţioase. În anul 1921, înfiinţează Institutul de Seruri şi Vaccinuri, care astăzi îi poartă numele.

Constantin Levaditi (1874-1953) este unul dintre cei mai importanţi cercetători în domeniul imunologiei, virusologie, chimioterapiei şi microbiologie moderne.

Numele său este legat de tratamentul revoluţionar cu bismut a sifilisului şi de studiile remarcabile despre herpes, rabie, poliomielită şi encefalită. Cercetările asupra virusului poliomielitic au deschis calea către prepararea vaccinului antipoliomielitic.

A fost o personalitate marcantă a şcolii franceze de bacteriologie, iar în ultimii săi ani a întreprins o serie de studii asupra antibioticelor din ţara noastră.

Împreună cu Ştefan S. Nicolau, pune bazele învăţământului virusologic din ţara noastră.

Ştefan S. Nicolau (1896-1967) a fost profesor de Bacteriologie la Facultatea de Medicină din Iaşi (1939-1942), iar din anul 1942 a condus Catedra de Inframicrobiologie (Virusologie) a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Este fondatorul Institutului de Virusologie al Academiei Române, care îi poartă numele, unul din primele de acest fel din Europa.

A desfăşurat importante studii asupra unor infecţii virale precum herpesul, turbarea, poliomielita.

Nicolae Cajal (1919-1967) a fost medic microbiolog şi membru al Academiei Române. Ca medic specialist în virusologie şi discipol a lui Ştefan S. Nicolau, a publicat peste 400 de lucrări ştiinţifice în acest domeniu.

2.1.2. Noţiuni introductive în bacteriologie

Microbiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei, structurii şi proceselor metabolice ale microorganismelor. Este o ştiinţă a cărei dezvoltare a fost posibilă datorită descoperirilor din domeniul tehnologiei, care a luat amploare în ultimele decenii. Are multiple aplicaţii într-o varietate de domenii : medicină umană şi veterinară, agricultură, alimentaţie, farmacologie etc.

Bacteriologia este o ramură a microbiologiei, care se ocupă cu studiul bacteriilor.

Bacteriile sunt microorganisme unicelulare, cu un nucleu primitiv constituit dintr-o singură moleculă de ADN.

2.1.3. Morfologia şi structura bacteriilor

2.1.3.1. Morfologia bacteriană

Dimensiuni. Bacteriile sunt entităţi microscopice, care nu pot fi vizibile cu ochiul liber. Dimensiunea se exprimă în micrometri [micron (1µ = 10^-3mm] şi este cuprinsă, în general, între 1 ş 10 µ. Cele mai mici bacterii aparţin genului Mycoplasma, cu diametrul de 0,3-0,8 µ. Aprecierea dimensiunii, formei şi aşezării bacteriilor se poate face cu ajutorul microscopului optic, însă structura bacteriană se poate studia numai în microscopia electronică.

Formă. În funcţie de specie, bacteriile pot îmbrăca forme diverse :

- funcţie sferică coci. Forma sferică este cea mai întâlnită la coci (de ex. stafilococ), însă în afara acestei forme, cocii mai pot avea formă ovalară (de ex. enterococul), lanceolată (de ex. pneumococul) sau reniformă (de ex. gonococul);

- formă alungită, cilindrică – bacili, cu aspect de bastonaş. Există bacili foarte scurţi – cocobacili, greu diferenţiabili de coci sau bacili;

- forma curbată de virgulă – vibrioni, de ex. vibrionul holeric;

- formă spiralată : spirili (de ex. Spirrilum volutans) şi spirochete (de ex. Treponema pallidum);

- formă filamentoasă – actinomicetele (de ex. Actynomices), bacterii filamentoase ramificate, anaerobe.

Aşezare. Cocii sunt mai rar izolaţi. De obicei, îi găsim în perechi (in diplo – de ex. , meningococul) în lanţuri (de ex. streptococul), în grămezi (de ex. stafilococul).

De obicei, bacilii sunt izolaţi, dar pot fi grupaţi câte doi (diplobacili) sau în lanţuri scurte (bacilul cărbunos). Un aspect interesant, de majuscule sau litere chinezeşti, creează bacilii difterici.

2.1.3.2. Structura celulei bacteriene

Celula bacteriană are o structură de sine stătătoare, care îi permite să realizeze schimburi de energie cu mediul înconjurător şi să îşi regleze autonom funcţiile vitale.

În structura bacteriilor intră componente obligatorii:membrana citoplasmatică, citoplasmă, nucleu, perete celular, şi componente facultative : capsulă cili sau flageli, pili sau fimbrii şi, la unele specii, spori.

Componentele obligatorii ale celulei bacteriene

Nucleul bacterian are o structură primitivă comparativ cu nucleul celulelor eucariote, fiind alcătuit dintr-o singură moleculă de acid nucleic, organizată sub forma unui cromozom haploid. De regulă, este situat în centrul celulei bacteriene. Este lipsit de membrană nucleară. Prin funcţia de depozitare a materialului genetic, determină caracteristicele fiecărei specii bacteriene.

Citoplasma este situată între nucleu şi faţa internă a membranei citoplasmatice. Este alcătuită din apă în proporţie de 80%, săruri minerale, proteine, nucleoproteine, glucide, lipide, enzime, ARN. Conţine un număr mare de ribozomi, structuri sferice alcătuite din ARN şi proteine, aceştia constituind sediul sintezelor proteice din celulă.

Membrana citoplasmatică este o membrană fină, elastică situată sub peretele celular. Este sediul unor importante enzime, aşa cum sunt enzimele lanţului respirator şi enzimele care sunt eliberate în mediul înconjurător, unde transformă substratul nutritiv în unităţi absorbabile. Este semipermeabilă, permiţând difuziunea selectivă a elementelor nutritive spre citoplasmă şi eliminarea în mediul extracelular a produşilor de metabolism.

Peretele celular este o structură rigidă, care asigură protecţia şi forma tuturor bacteriilor, cu excepţia micoplasmelor. Este sediul micoplasmelor de suprafaţă, fiind implicat în răspunsul imun nespecific al macroorganismului. Are rol în diviziunea bacteriană şi este sediul unor factori de patogenitate.

Structura peretelui celular este diferită la bacteriile Gram-negative faţă de cele Gram-pozitive, însă elementul comun este reprezentat de peptidoglican, sensibil la unele antibiotice şi dezinfectante, lizozim şi bacteriofagi.

Componentele facultative ale celulei bacteriene

Capsula. Este un înveliş compact care înconjoară strâns bacteria. La microscop apare sub forma unui halou clar.

Capsula are un focar care sporeşte virulenţa bacteriei, protejând-o de fagocitoză. Variantele necapsulate ale aceloraşi specii nu sunt patogene.

Substanţele chimice prezente în capsulă sunt antigenice şi determină formarea de anticorpi.

Cili sau flagelii. Sunt structuri filamentoase prezente la bacteriile mobile, prelungiri ale citoplasmei, care servesc drept organe de locomoţie.

Pilii sau fimbriile. Sunt formaţiuni filamentoase situate pe suprafaţa unor bacterii, mai scurţi şi mai groşi decât cili, şi nu participă la locomoţia bacteriei. Rolul lor constă în fixarea germenilor pe suporturi solide.

Sporii bacterieni. În mod normal, bacteriile se află în forma vegetativă. Ca răspuns în condiţii nefavorabile de viaţă, când sunt lipsite de surse nutritive, unele specii bacteriene se transformă în spori. Aceasta este forma de rezistenţă datorită căreia bacteriile pot supravieţui ani de zile.

Structura şi compoziţia chimică asigură o rezistenţă crescută la acţiunea agenţilor fizici şi chimici. Un aspect important este rezistenţa la căldură, de care trebuie să se ţină cont la sterilizare.

2.1.3.3. Studiul morfologiei bacteriene

a. Examinarea microscopică

Examinarea microscopică este, de regulă, primul pas în identificarea bacteriilor. Din punct de vedere morfologic, elementele importante care ajută la stabilirea identităţii bacteriei sunt : cilii, capsula, endosporii.

Examinarea morfologică se realizează pe preparate microscopice fixate şi colorate – frotiurile. Frotiurile se obţin prin întinderea unei colonii bacteriene pe o lamă curată şi degresată, care va fi uscată, fixată şi colorată, în vederea examinării la microscop.

Dintre coloraţii, cea mai importantă este coloraţia Gram care împarte bacteriile în Gram-pozitive – colorate în violet şi Gram – negative – colorate în roşu.

b. Cultivarea pe medii de cultură

Mediile de cultură asigură substanţele nutritive şi condiţiile fizice şi chimice propice de creştere a bacteriilor.

Cultivarea pe mediile de cultură are ca scop izolarea şi identificarea agentului etiologic al unei infecţii, precum şi testarea sensibilităţii acestuia la antibiotice.

Însămânţarea reprezintă punerea în contact a produsului patologic recoltat cu mediul de cultură.

Izolarea reprezintă trecerea (repicarea) unei singure colonii pe un alt mediu de cultură, pentru a obţine o cultură pură.

Clasificarea mediilor de cultură

1. Din punct de vedere fizic :

- medii solide – creşterea pe aceste medii se face sub formă de colonii bacteriene, apreciindu-se culoarea, diametrul, aspectul, aderenţa la mediu etc.;

- medii lichide – dezvoltarea şi creşterea bacteriilor pe medii lichide nu determină formarea coloniilor, ci o tulburare a mediilor de cultură ; astfel, aspectul culturilor pe mediile lichide poate fi diferit ; tulburare uniformă, omogenă (S. aureus), peliculă la suprafaţa mediului de cultură (Vibrio cholerae), depozit format pe fundul tubului (Streptococcus pyogenes).

2. Din punct de vedere al compoziţiei :

- medii simple – conţinând ingrediente simple, de exemplu, geloză simplă;

- medii compuse – pe lângă ingredientele de bază, conţin şi substanţe organice (ser, sânge) necesare creşterii unor bacterii pretenţioase, de ex. geloză sânge;

- medii speciale – de izolare , de îmbogăţire, diferenţiale.

2.1.4. Clasificarea bacteriilor

1. După afinitatea tinctorială la coloraţia Gram :

a) bacterii Gram – pozitive : Streptococcus pneumoniae, Staphylococcus aureus ;

b) bacterii Gram –negative : Neisseria gonorrhoeae, Neisseria meningitidis, Escherichia coli, Helicobacter pylori, Haemophilus influenzae.

2. După nevoia de oxigen :

1. bacterii aerobe ; Staphylococcus aureus ;
2. bacterii anaerobe : Clostridium botulinum.

3. După capacitatea de a fermenta glucoza :

1. bacterii glucoză – fermentative : Vibrio cholerae ;
2. bacterii glucozo – nefermentative : Pseudomonas aeruginosa.

4. Clasificarea în funcţie de patogenitate :

1. bacterii nepatogene : sunt cele care trăiesc în mediul înconjurător şi nu găsesc condiţii optime de dezvoltare în gazda umană ;
2. bacterii patogene : produc întotdeauna îmbolnăviri ; de exemplu, Trepomema pallidum;
3. bacterii condiţionat patogene : provin de obicei din flora normală a organismului, iar îmbolnăvirea apare atunci când sunt întrunite anumite condiţii : scăderea rezistenţei antiinfecţioase a organismului în caz de stres, tratament cu imunosupresoare, convalescenţa bolilor virale, SIDA, cancer etc. sau în cazul colonizării unor zone anatomice normal sterile (rezultând septicemii, meningite etc.).

2.1.5. Flora normală a organismului

În timpul vieţii intrauterine fătul este steril, fiind protejat de contaminare prin membranele fetale şi placentă, impermeabilă pentru microorganisme, cu unele excepţii : virusuri (virusul citomegalic), bacterii (Treponema pollidum), paraziţi (Toxplasma gondii).

În timpul naşterii, nou-născutul realizează primul contact cu microorganismele din mediul înconjurător prin flora vaginală şi cutanată a mamei.

După naştere, organismul este supus în mod continuu contaminării, producându-se colonizarea tegumentelor şi a suprafeţelor care vin în contact cu exteriorul, astfel fiind constituită flora normală a organismului, numită şi flora normală a organismului, numită şi floră saprofită sau comensuală.

Zonele organismului populate în mod normal cu microorganisme sunt : tegumentul, cavitatea nazală,laringele, faringele, cavitatea bucală, intestinul gros, zona perianală, partea anterioară a uretrei, vaginul. Sângele, lichidul cefalorahidian, lichidul sinovial, ţesuturile profunde, sunt în mod normal sterile. Prezenţa microorganismelor la acest nivel are în toate cazurile o semnificaţie patologică.

Alcătuirea florei saprofite este în relaţie directă cu o serie de factori : vârsta, starea de sănătate, condiţiile de igienă personală, statutusul hormonal, regimul alimentar.

Rolul florei normale. Flora normală a organismului joacă un important rol în imunitate, este un important factor antiinfecţios natural, împiedicând dezvoltarea bacteriilor patogene. Flora tractului digestiv protejează mucoasa intestinală, ajută la absorbţia nutrimentelor, furnizează anumite enzime, reglează tranzitul intestinal, sintetizează vitaminele din grupul B şi vitamina K.

În tractul digestiv, coexistă bacterii saprofite, numite probiotice, cu cele patogene. Un dezechilibru apărut între cele două populaţii bacteriene duce la îmbolnăvire. Dezechilibrele apărute în flora intestinală se datorează unor factori precum excesul de carne, cafea, alcool şi abuzul de antibiotice.

VIRUSOLOGIE, BACTERIOLOGIE SI PARAZITOLOGIE , C5 HIV

1.5. HIV

HIV (Human Imunodeficiency Virus) aparţine familiei Retroviridae. Sub această denumire sunt reunite două virusuri înrudite : HIV 1 şi HIV 2, majoritatea infecţiilor actuale fiind cauzate de tipul 1.

Acest virus produce o infecţie cu caracter persistent, progresiv, cu un grad înalt de mortalitate după o lungă perioadă asimptomatică (de aprox. 10 ani).

Date epidemiologice de la începutul anului 2006 estimau că, la nivel mondial, numărul persoanelor infectate cu HIV depăşea 40 de milioane. Cele mai multe cazuri de îmbolnăvire au fost înregistrate în Africa de Sud, America Latină, Asia de Est, America de Nord. În Europa, cele mai multe cazuri au fost înregistrate în Rusia, Ucraina şi fostele ţări comuniste. Tot în anul 2006, în ţara noastră, au fost raportate peste 10 000 de cazuri.

Tabelul 2. Principalii factori de risc asociaţi infecţiei HIV

- Transfuzii de sânge

- Contact sexual neprotejat

- Parteneri sexuali multipli

- Utilizarea drogurilor cu administrare i. v.

- Transmiterea intrauterină sau la naştere

Riscul de transmitere a virusului de la mamă la făt, în timpul vieţii intrauterine sau al naşterii poate fi redus prin administrarea terapiei antiretrovirale, naşterea prin cezariană, evitarea alăptării.

După pătrunderea în organism, virusul infectează un grup de globule albe sangvine numite limfocite CD4⁺, care constituie o componentă importantă a sistemului imunitar. Infectarea şi distrugerea acestora determină scăderea capacităţii de apărare a organismului împotriva infecţiilor. Consecinţa este apariţia unor afecţiuni precum pneumoniile, neoplasmele etc., ceea ce semnifică progresia infecţiei HIV spre stadiul final SIDA.

Infecţia cu HIV nu este echivalentă cu SIDA, acesta constituind de fapt, ultimul stadiu şi cel mai grav în evoluţia infecţiei.

Principalele caracteristici ale infecţiei cu HIV la om sunt :

- replicarea virală masivă în ţesutul limfoid ;

- hiperreactivitate imună generalizată (C. Cernescu)

Replicarea virală implică o producţie zilnică de cca. 10 miliarde de virioni.

Evoluţia bolii

Din punct de vedere clinic, evoluţia infecţiei are loc în mai multe stadii :

1. stadiul iniţial – cuprinde un sindrom pasager, asemănător gripei, manifestat prin febră, cefalee, mialgii, dureri abdominale, greţuri, vărsături, diaree, adenopatie cervicală axilară ;
2. stadiul asimptomatic – se datorează stabilirii unui echilibru între replicarea virală şi răspunsul imun al organismului. La sfârşitul acestei perioade, care se poate întinde şi pe 10 ani, se înregistrează scăderea numărului de limfocite CD4 + alături de apariţia simptomatologiei ;
3. perioada de stare – este definită de apariţia unor simptome precum scădere în greutate, fatigabilitate, disfagie, anorexie, ulceraţii ale mucoasei bucale, diaree cronică, transpiraţii nocturne, mialgii şi de unele infecţii oportuniste fără risc vital (de exemplu candidozele) ;
4. stadiul final, SIDA, este marcat de infecţii oportuniste cu risc vital (de ex. pneumoniile), neoplasme, encefalopatia HIV- cea mai temută complicaţie în infecţia cu HIV. Factorii care accelerează evoluţia spre stadiul SIDA sunt rezistenţa individuală scăzută la infecţii, stresul şi alimentaţia deficitară.

Diagnostic

În prezent, cel mai utilizat test de diagnostic al infecţiei cu HIV este testul serologic ELISA (Enzyme - Linked Imunosorbent Assay), care pune în evidenţă anticorpii specifici din serul pacientului. Deoarece acest test poate da rezultate fals negative şi fals pozitive, confirmarea se face prin testul Western-Blot (identificarea în ser a proteinelor antigene virale şi a anticorpilor îndreptaţi împotriva acestor proteine).

Tratament

Până în momentul de faţă nu a fost descoperit nici un medicament care să permită vindecarea infecţiei cu HIV însă, în ultimii ani, cercetările au dus la descoperirea unor medicamente numite antiretrovirale, care ajută organismul în lupta cu acest virus. Acestea au scăzut considerabil rata mortalităţii în rândul pacienţilor infectaţi şi au crescut speranţa de viaţă cu aproximativ 10 ani. Alături de ele, terapia include administrarea unor medicamente care previn şi tratează infecţiile oportuniste.

Din considerentele de mai sus, cele mai importante şi eficiente măsuri rămân acelea de prevenire şi combatere a infecţiei cu HIV. Astfel sunt necesare acţiuni de educaţie sanitară în şcoli, folosirea de instrumentar şi materiale sterile, verificarea probelor de sânge care urmează a fi transfuzate, supravegherea epidemiologică a persoanelor cu risc (contacţii sexuali ai persoanelor infectate cu HIV, copii născuţi din mame cu HIV-pozitive, persoane cu boli sexuale transmisibile aflate în evidenţa unităţilor sanitare, utilizatorii de droguri intravenoase.