Psihicul – forma a vietii de relatie (legea adaptarii, functii de semnalizare)

 C1. Identifica infrastructura

                                         psihicului uman    

NATURA PSIHICULUI UMAN
SCOPUL UNITĂŢII DE CURS
 Identificarea infrastructurii psihicului uman
OBIECTIVE OPERAŢIONALE
După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:
 Să definească noţiunea de psihic uman
 Să descrie complexitatea noţiunii de psihic uman
 Să descrie structura psihicului uman
 Să explice psihicul ca formă a vieţii de relaţie
 Să explice psihicul ca funcţie a materiei superior organizate
 Să explice psihicul ca forma de reflectare ideal –subiectivă şi de construcţie a realităţii
 Să explice psihicul ca proces determinat social-istoric
Structura unităţii de curs
Psihicul – formă a vieţii de relaţie Psihicul – funcţie a materiei superior organizate Psihicul - forma de reflectare ideal –subiectivă şi de construcţie a realităţii Psihicul- proces determinat social-istoric

NATURA PSIHICULUI UMAN Plecând de la definiţia etimologică a psihologiei (psyche – suflet, logos - ştiinţă): „psihologia este ştiinţa sufletului”, se ridică întrebarea: „ce este psihicul şi care este natura acestuia?” Pentru a da răspuns la această întrebare trebuie să plecăm de la concepţiile contradictorii, de la disputele aprige care au avut loc între religie, mitologie, filosofie şi ştiinţă referitor la specificul fenomenelor psihice. Psihicul era când suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil, fluid, localizat doar temporar în om, când materie propriu-zisă. Pentru a defini mai complex psihicul, o să recurgem la o definiţie numită „tip caracterizare”, care îşi propune mai întâi inventarierea principalelor caracteritici sau note definitorii ale psihicului, apoi sintetizarea lor într-o formulare concisă. Pentru a ajunge însă la descoperirea notelor definitorii ale psihicului este necesară respectarea unui anumit demers. Acesta ar consta în raportarea psihicului la un criteriu exterior lui însuşi, în vederea surprinderii propriei identităţi.

 Dacă raportăm psihicul la ceea ce în mod obişnuit se numeşte conexiunea sau interacţiunea universală a lucrurilor, el apare ca fiind un caz particular al acestei conexiuni, o formă sau o expresie a vieţii de relaţie.
 Dacă raportarea psihicului se face la materie, la substratul lui material, atunci el va apărea ca un produs (un rezultat) al materiei sau, cum este numit în mod curent, o funcţie a materiei superior oragnizate (creierul).
 Dacă îl raportăm la realitatea înconjurătoare naturală (la lumea obiectelor, lucrurilor şi fenomenelor fizice, naturale), el va apărea ca o reproducere în subiectiv a acestei realităţi obiective.
 Dacă raportăm psihicul la realitatea socială, la lumea oamenilor, atunci el apare ca fiind condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cutural.
Strângerea la un loc a celor patru caracteristici ale psihicului ne-ar putea conduce la o posibilă definiţie a acestuia. Aşadar, cel mai simplu răspuns la întrebarea: „Ce este psihicul?” ar fi:
interacţiunea universală
substrat material relaţie socială
realitatea naturală
Fig. 1 Notele definitorii ale psihicului Definitie: Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi cuantice, o reproducere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale.
formă / expresie a vieţii de relaţie
PSIHIC
funcţia materiei superior organizate (creierul)
condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio cultural
re-producere a realităţii naturale

Dintre cele mai semnificative „perechi” de polarităţi, sub care este întâlnit psihicul, enumerăm:
 el este obiectiv şi subiectiv: este obiectiv din punct de vedere ontologic, deci existenţial (psihicul unei persoane dintr-o parte a lumii); este subiectiv din punc de vedere gnoseologic, deci din perspectiva cunoaşterii (fiecare individ implicându-se în cunoaşterea prin însuşirile şi particularităţile ce-i sunt proprii, specifice); psihicul este obiectiv prin conţinutul lui preluat din afară, din realitatea înconjurătoare; el este subiectiv prin forma ideală cu ajutorul căreia obiectivul este transformat în subiectiv;
 psihicul este material şi ideal: este material prin originea lui, în sensul că apare, se naşte din materie şi evoluează o dată cu ea, având la bază activitatea materială a creierului; este ideal, spiritual prin natura lui, fiind saturat de un conţinut de imagini, idei dobândite în procesul cunoaşterii (individuale sau sociale) organizate;
 apare atât în calitate de proces, cât şi de produs: desfăşurarea procesuală vizează curgerea de timp (serială, fizică) a fenomenului psihic, succesiunea transformărilor produse în subiectul purtător al psihicului; produsul reprezintă un concentrat, un condensat al caracteristicilor cantitative şi calitative ale efectului final, ce se obţine în urma interacţiunii subiectului cu obiectul; dacă privim aceste două aspecte în succesiunea lor temporală generală, constatăm că trec unele în altele; ceea ce la un moment dat a fost proces se finalizează la un alt moment dat într-un produs şi invers, ceea ce a fost produs se instituie într-o premisă sau într-o verigă componentă a unui nou proces; pornind de la analiza produsului, putem infera fazele procesului, punctele lui forte sau slabe, chiar erorile comise în desfăşurarea lui;
 psihicul este întâlnit atât în stare latentă (ascunsă, interiorizată), cât şi în stare manifestă (exteriorizată): complexitatea provine nu atât din existenţa celor două ipostaze ale psihicului, cât din faptul că nu întotdeauna starea latentă (virtuală) coincide cu starea manifestă (reală); dimpotrivă, uneori între ele există o netă contradicţie (una gândim şi alta spunem; una gândim, una spunem şi alta facem); o asemenea situaţie creează mari dificultăţi în interpretarea comportamentului, a relaţiilor dintre trăirile psihice şi corelatele lor comportamentale (un comportament poate fi cauzat de motive diverse, la fel cum mai multe comportamente pot avea la origine una şi aceeaşi motivaţie); în astfel de împrejurări plutim în incertitudine, fapt care lezează prestigiul psihologiei;
 psihicul dispune de desfăşurări normale, fireşti, dar şi de desfăşurări surprinzătoare, patologice (vise, halucinaţii, evocări spontane, stări emoţionale şi ideatice bizare, stranii): la fel ca în cazul anterior, complexitatea psihicului provine nu din existenţa acestor tipuri de desfăşurări, ci din imposibilitatea (uneori) trasării unei limite între normal şi patologic; pe un fond normal putem întâlni manifestări mai ciudate, dar aceasta nu înseamnă că persoana este psihopată, la fel cum şi pe un fond pathologic întâlnim suficiente momente de normalitate şi luciditate, fără ca aceasta să însemne că persoana respectivă este normală; iată de ce este necesar să recurgem la o serie de criterii, care să permită diferenţierea stărilor normale de cele patologice; cum însă un asemenea fapt este destul de greu de realizat, unii autori propun să se renunţe la delimitarea printr-o graniţă fixă, rigidă a stărilor normale de cele anormale ale psihicului, în locul acesteia vorbind de un continuum, de o trecere treptată, gradată de la unele la altele;
 psihicul este atât determinat, cât şi determinant: el este cauzat, provocat, influenţat de factori şi condiţii (naturale şi sociale) din afara sau chiar din interiorul lui, dar dispune şi de iniţiative şi acţiuni determinative; el este produs al înprejurărilor, dar şi producător de împrejurări;
 psihicul este dat, şi liber: prin el, oamenii sunt pe de o parte încorsetaţi de deprinderile, stereotipiile şi automatizările, ce capătă o dată cu trecerea timpului un caracter rigid, constrângător; pe de altă parte, prin psihic oamenii îşi propagă forţa de inteligenţă şi acţiune, de experienţă şi voinţă. La om, psihicul conduce şi instrumentează viaţa, mijloceşte depăşirea naturii prin cultură.

La toate aceste ipostaze diferite, sub care apare psihicul se adaugă încă un element ce-i subliniază şi mai pregnant complexitatea, şi anume relaţia dintre spirit şi corp, psihic şi creier. Din cele menţionate se desprind ca definitorii pentru psihicul uman următoarele caracteristici:
 psihicul este un model informaţional intern al lumii externe cu rol adaptativ specific;
 apariţia lui de înscrie ca un moment de apogeu pe scara evoluţiei animale;
 psihicul se supune legii generale a dezvoltării, modificându-şi de-a lungul timpului (istoric şi individual organizarea şi funcţiile);
 esenţa psihicului, care nu posedă nici o proprietate substanţială (greutate, volum, densitate, gust, miros etc.), rămâne de natură ideală, nonsubstanţială; el este o entitate de ordin relaţional, comunicaţional, informaţional.
Cognitive
Afective
 temperament
 senzaţiile
 optimism
 caracter
 percepţia
 entuziasm
 aptitudini
 memoria
 jale
 orientarea personalităţii
 gândirea
 tristeţe
 imaginaţia
 bucurie
 vorbirea
 încredere
 atenţia
 mânie
Afectiv-volitive
 iritare
 emoţiile
 etc
 sentimentele
 voinţa
Fig. 2 Structura psihicului uman Procesele psihice reprezintă reflectarea dinamică a realităţii în diferite forme ale fenomenelor psihice. Stările psihice sunt nivelul relativ stabil al activităţii psihice concretizat în momentul dat, care se exteriorizează printr-o activitate mai intensă sau mai slabă a personalităţii. Însuşirile psihice reprezintă nişte formaţii stabile, care asigură un anumit nivel calitativ şi cantitativ al activităţii şi conduitei, caracteristic pentru omul respectiv.

1.1 Psihicul – forma a vietii de relatie (legea adaptarii, functii de semnalizare)
1.1. Psihicul ca formă a vieţii de relaţie
Toate organismele vii exercită funcţii de semnalizare, adică de mediere a reacţiilor şi comportamentelor vitale prin informaţii dobândite la diferite niveluri (iritabilitate, excitabilitate,
STRUCTURA PSIHICULUI UMAN
PROCESE PSIHICE
STĂRI PSIHICE
ÎNSUŞIRI PSIHICE

sensibilitate, inteligenţă senzorio-motorie, reflexivitate) în virtutea adaptării lor la mediu. Relaţiile de semnalizare fac parte din sfera vieţii de relaţie şi psihicul reprezintă una dintre formele vieţii de relaţie, atunci când organismul reacţionează prin sensibilitate, inteligenţă, reflexivitate. Acest fapt a fost intuit din cele mai vechi timpuri. Aristotel, de exemplu, a înţeles cel mai bine caracteristica psihicului de a fi o formă a vieţii de relaţie, pentru el psihicul reprezentând un mod specific de interacţiune a organismelor vii cu mediul ambiant. Trebuie conştientizat faptul că numai în relaţie cu „ceva” anume omul aude, vede, compune gânduri, face mişcări, elaborându-şi şi construindu-şi în felul acesta propria interioritate psihică. Demonstrarea experimentală a faptului că psihicul este o formă a vieţii de relaţie a fost posibilă prin suspendarea relaţiei cu ambianţa, care a dus la perturbarea vieţii psihice, făcând imposibilă viaţa în general. În anul 1954, în laboratorul lui Hebb au fost efectuate experimente de izolare şi privare senzorială. Subiecţii au fost introduşi într-o cameră în care a fost întrerupt orice contact senzorial cu realitatea înconjurătoare. Li s-a cerut să nu facă nimic, ci doar să stea culcaţi confortabil pe un pat. Nu puteau să vadă, să audă, să se mişte şi să pipăie. După 20 de ore de deprivare senzorială, subiecţii erau tulburaţi, psihicul nu mai funcţiona normal,
constatându-se apariţia unor tulburări emoţionale, scăderea performanţelor intelectuale (au fost testaţi înainte şi după deprivarea senzorială) şi apariţia halucinaţiilor.În urma acestui experiment s-a concluzionat că psihicul nu există şi nu funcţionează normal decât în relaţie cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind expresia directă a vieţii de relaţie a indivizilor. Un alt experiment extrem de sugestiv s-a efectuat în 1959 de către H.F. Harlow, pe maimuţe, încercând să surprindă consecinţele în plan comportamental ale privării puilor de macaci de grija maternă sau de prezenţa altor maimuţe. S-au format două grupuri de maimuţe: unul era hrănit în lipsa totală a mamei, iar celălalt grup era hrănit în prezenţa unui „surogat de mamă” (unul confecţionat din sârmă, iar celălalt din stofă). Maimuţele private complet de prezenţa mamei, manifestau comportamente de izolare, de frică în prezenţa altor obiecte străine. Cele care au beneficiat de prezenţa surogatului de mamă aveau un comportament explorator mai pronunţat. Tot în cadrul aceluiaşi experiment, punându-se în contact două grupuri de maimuţe private de grija maternă, s-a constatat un comportament extrem de agresiv a acestora, ajungându-se chiar la răniri mortale. De asemenea, reproducerea maimuţelor private de mamă s-a efectuat cu mare dificultate, deoarece ele nu dispuneau de comportamentele necesare satisfacerii trebuinţelor sexuale, iar în rarele cazuri de reproducere, femelele manifestau comportamente de ostilitate şi indiferenţă faţă de puii lor, iar aceştia erau agresivi şi precoce în viaţa sexuală. Dar, psihicul se află în relaţie nu doar cu lumea obiectelor, ci şi cu universul uman (cazul „copiilor-lup”). Suspendarea relaţiilor dintre psihic şi social duce la conservarea structurilor biologice ale omului, în timp ce atributele sociale nici nu apar. În 1781, un ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un tânăr de aproximativ 23-25 ani, total sălbăticit. Încercând să-l „umanizeze”, nu a putut obţine, după mai mulţi ani, decât anumite performanţe, cum ar fi: să umble încălţat, îmbrăcat, să folosească lingura, să aducă apă de la fântână. Nu s-a reuşit în cazul acestui tânăr achiziţia limbajului. În 1799, a fost găsit în sudul Franţei un copil de 11-12 ani, în stare de completă animalitate. Timp de 3 ani, un medic a încercat să-l transforme în om, iar munca acestuia a fost zadarnică. Foarte cunoscut este cazul copilului de aproximativ 9 ani, descoperit în 1954 în India, căruia i s-a dat numele de Ramu („pui de lup”). Acesta era complet animalizat. Timp de 14 ani, doi psihologi au încercat să-l înveţe să vorbească, dar nu au reuşit să-l facă să scoată nici măcar un sunet verbal. Datorită faptului că lipsa relaţiilor cu semenii se repercutează negativ asupra dezvoltării psihicului, se poate concluziona că psihicul este produsul relaţiilor cu socialul, dar la rândul lui poate influenţa relaţiile sociale, schimbându-le în favoarea sa.