PSIHOLOGIE GENERALA , Individ-individualitae, Persoana-personalitate

C2. Evidentiaza

structura

integratoare a

mecanismelor

                                                                           psihice

Conceptul de personalitate
2.1 Individ-individualitae
2.2 Persoana-personalitate
INDIVIDUL
 În delimitarea cât mai clară a planului uman se pleacă de la conceptul de individ şi se analizează semnificaţia lui.
 Conform etimologiei cuvântului (lat. individuum), noţiunea de individ are prin excelenţă un sens biologic, sugerând însuşirea de unitate indivizibilă a organismului cu mediul înconjurător (mediul natural).
 Este o unitate biologică ce se afirmă atât în interdependenţa funcţiilor şi organelor între ele, cât şi în relaţiile organismului cu mediul înconjurător (mediul natural).
 Desemnează exemplarul singular – insul – dintr-o specie de fiinţe.
 Nu poate fi divizat fără a-şi pierde specificul. În cadrul specie umane, integritatea individului se asociază cu unicitatea, pentru a sublinia că nu există doi indivizi identici.
 Este în întregime determinat biologic.
 Este un reprezentant al speciei (umană, animală şi vegetală).
 Nu cuprinde note de valoare sau de diferenţiere calitativă, fiind o noţiune aplicabilă tuturor organismelor vii (indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare).
INDIVIDUALITATEA
 Reprezintă expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic.
 Rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structuralfuncţionale a individului. Este o specificare a individului.
 Se referă la o realitate psihologică specială: la structurarea în interiorul individului a proceselor sale conştiente, a trăsăturilor psiho-fizice, a diferitelor însuşiri personale într-o formă unică, nerepetabilă la ceilalţi. În acest sens, fiecare om este o individualitate distinctă.
 Este specifică omului; prin ea omul se particularizează, îşi dobândeşte specificitatea sa.
 În lumea animală, ea este mai mult specificitate, particularitatea fiind mai pronunţată pe unităţi de specie şi familie decât pe indivizi.
 Individualitatea psihologică începe cu conduitele perceptive, cu conduita corpului propriu.
 Dacă individul este suportul individualităţii, individualitatea este felul de a fi al individului.
 Diferenţa dintre individ şi individualitate semnifică trecerea de la fiinţa generică – înţeleasă ca unitate indivizibilă a speciei, la fiinţa unică şi irepetabilă – percepută conştient ca atare, într-un context sociocultural dat.

 Ca structură interioară, individualitatea – eul propriu – nu se identifică cu personalitatea care cuprinde întreaga interacţiune a individului cu mediul şi prin urmare şi relaţiile interiorului său cu exteriorul, actuale ca şi cele potenţiale – întreaga sa devenire. Elementul central al oricărei individualităţi îl reprezintă personalitatea.
PERSOANA
 Unii autori înlocuiesc termenul de „personalitate” cu cel de „persoană”. V. Pavelcu afirma că această preferinţă apare din două motive:
a) unul exprimă alegerea termenului mai concret şi comprehensiv: persoana este o fiinţă concretă, bio-psiho-socială, în timp ce personalitatea este o abstracţie psihologică; b) un alt motiv dezvăluie o deosebire între sferele acestor concepte, deosebire care, la rândul ei, implică una de conţinut. Prin personalitate se înţelege uneori o persoană remarcabilă, excepţional înzestrată, cu o poziţie de conducere şi autoritate în societate; orice personalitate este persoană, dar numai unele persoane sunt personalităţi. Plehanov foloseşte termenul de personalitate tocmai în acest înţeles de persoană cu prestigiu şi autoritate în societate.
 Evoluţia istorică a noţiunii de persoană: Preluat din practica teatrului, termenul de persoană a fost utilizat de-a lungul timpului de filosofi, teologi, eseişti, sociologi, literaţi, fără a-şi pierde, până în prezent, nimic din importanţa lui. Evoluţia termenului de persoană s-a realizat în strânsă dependenţă cu evoluţia conceptului de om, deoarece persoana îl exprimă pe om într-o anumită postură. De la o etapă istorică la alta, conceptul de persoană a dobândit noi nuanţe. Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon care a însemnat, pe rând, în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul însuşi, pentru ca, ieşind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului. Procesul similar s-a petrecut şi cu trecerea de la vechiul cuvânt rusesc licina la cuvântul licinosti, personalitate. Unii filologi derivă termenul de persoană din denumirea phersu, înscrisă sub o figură mascată din mormintele etrusce. Se crede că numele ar aparţine unui zeu subteran, înrudit, dacă nu chiar identic, cu Persephona sau Persus. Teatrul roman a preluat masca teatrală de la etrusci. Astfel, primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumaţie”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obţinut prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viaţă, la funcţiile şi obligaţiile sociale pe care cineva şi le asumă (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuşi, care joacă rolul (individualitatea corporală şi psihică a celui care îndeplineşte rolul). Un al patrulea sens adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social. Dintre cele patru semnificaţii (accepţiuni), o pondere mai mare au dobândit-o persoana ca rol social şi exprimând o valoare. Observăm cum, sub aspect filosofic şi psihologic, noţiunea de persoană a evoluat spre cea de personalitate, fiind utilizată pentru a desemna fiinţa liberă, raţională, conştientă, creatoare de valori şi responsabilă de acţiunile sale. Pentru explicarea persoanei s-au făcut mai întâi unele referiri la dreptul civil, deoarece acesta îşi are ca obiect principal de preocupare însăşi persoana umană. În al doilea rând, explicarea persoanei apare la unii gânditori antici şi medievali. Apoi, s-au făcut referiri la literatura epică şi dramatică, deoarece aceasta exprima în mod manifest viaţa concretă a persoanei. Abia ulterior s-a trecut la interpretarea psihologică a persoanei. Deşi persoana constituie obiectul preferat al disciplinelor care, direct sau indirect, abordează problematica umană, prin conţinutul său aparţine, în primul rând psihologiei.
 Este o entitate psihosocială, la nivelul ei realizându-se interacţiunea dinamică dintre individual şi social, dintre procesele psihice care stau la baza elaborării conduitelor şi procesele psihosociale care condiţionează forma şi conţinutul acestora. Este determinată sociocultural (statut, etnie, religie etc.), constituindu-se doar prin interacţiunea omului cu mediul sociocultural.
 Desemnează sistemul de însuşiri, relaţii şi calităţi psihosociale care dau identitate socială individului. Persoana vizează fiinţa concretă cu o identitate socială determinată (nume, familie, loc şi dată de naştere, statut social etc.) şi având o anumită poziţie în cadrul sistemului social, cu anumite drepturi şi obligaţii de care este conştientă.
 Desemnează o individualitate conştientă de sine şi recunoscută de ceilalţi. Este clar că nu există conştiinţă de sine fără sistem de relaţii sociale; nu este posibilă o conştiinţă fără conştientizarea rolului social, a poziţiei individului în contextul relaţiilor sociale. De aceea, abordarea personalităţii nu este posibilă fără a avea în vedere persoana, fără raportarea acesteia la relaţiile sociale din care se naşte şi în care se dezvoltă.
 Este corespondentul în plan social al individului din planul biologic.
 În timp ce individualitatea vizează caracteristicile care diferenţiază un individ de altul, persoana nu poate fi înţeleasă decât în relaţie, atributele ei specifice fiind date de interacţiunea cu mediul social.
 Orice persoană matură, normal dezvoltată, este purtătoare a unui nucleu al individualităţii sale şi se realizează ca personalitate.
 Este o noţiune aplicabilă doar omului, dar nu în întregime: copilul mic este doar un candidat la dobândirea persoanei, iar în cazurile patologice, când psihicul adultului se destructurează, rămâne doar atributul de individ; de asemenea, semnificaţia peiorativă de „individ” exprimă intenţia de a sublinia degradarea socială şi morală a persoanei devenită simplă fiinţă biologică.
 Psihologia contemporană vizează prin conceptul de persoană nu atât individul uman din punctul de vedere al cunoaşterii ambianţei (ca factor pasiv), cât mai ales ca factor activ care stabileşte relaţii cu mediul, aflându-se în interacţiune reciprocă (influenţându-se reciproc).
 Primul care a dat conceptului de persoană un fundament psihologic este John Locke: el este cel care a definit persoana prin intermediul conştiinţei de sine (care implică existenţa Eului).
 Conştiinţa de persoană este rezultatul unui proces psihosocial: procesul de personalizare (ca proces de desăvârşire a Eului). Persoana este produsul personalizării, cu alte cuvinte al socializării şi al culturalizării.
PERSONALITATEA
 În accepţiune curentă, desemnează persoana maximal valorizată social (persoana plus o notă de valoare). Implică două condiţii:
– a fi recunoscut ca valoare, ca o individualitate ce contribuie substanţial la viaţa socială; – a avea conştiinţa că personal reprezinţi ceva valoros.
 În sens strict psihologic, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – modalităţii de fiinţare şi funcţionare al persoanei. Reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei. Este o sinteză (unitate) bio-psiho-socio-istorică şi culturală, care asigură adaptarea originală a individului la condiţiile mediului natural şi mai ales, social. Are caracterul unei structuri vectorizată axiologic şi teleologic, trinomul valori – atitudini – idealuri fiind principalul nucleu funcţional care mediază elaborarea conduitelor sociale (D. Cristea, 2000).
 Este conceptul central în raport cu celelalte ipostaze ale subiectului uman, care asigură atât continuitatea şi coerenţa psihică în planul istoriei individului, cât şi funcţionarea mecanismelor
fundamentale ale adaptării originale la mediul fizic şi social, precum şi pe cele de reglare dinamică a comportamentelor şi de conservare a propriilor structuri.
 Înţelegerea personalităţii ca izvorând din individualitate, nu ne permite izolarea ei de „infrastructura” biologică de care rămâne legată. Dacă nu orice individ este persoană, orice persoană este individ, deoarece personalitatea – din punct de vedere genetic – nu este o simplă suprapunere, ci un salt şi o restructurare. De aceea, prin persoană şi personalitate nu înţelegem numai conţinutul conştiinţei de sine şi imaginea Eului în conştiinţa altuia, ci întreaga fiinţă umană, adică, aşa cum precizau Sheldon şi Allport, organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice ale individului. Personalitatea este o persoană în devenire.
 Este un mod de a fi al persoanei, orice persoană avându-şi personalitatea sa; este modelul la care se raportează persoana, sistemul în funcţiune prin care se manifestă persoana.
 Dacă la nivelul persoanei comportamentul este un rezultat al reflexiei, al alegerii, al deciziei, personalitatea constă dintr-un stil comportamental.
 Dacă persoana este un subiect, personalitatea este „imaginea obiectivă pe care ne-o facem despre un asemenea subiect” (J. Stoetzel, 1963); este construcţia dinamică pe care se bazează persoana în funcţionarea sa, în sensul unei organizări a dispoziţiilor, deprinderilor şi atitudinilor individului, ierarhizarea şi exteriorizarea acestora în mod original şi unic.