Reglarea psihica a comportamentului ,Comunicare si limbaj , Atentie ,Vointa

Reglarea psihica a comportamentului

1.16 Comunicare si limbaj

1.17 Atentie

1.18 Vointa

COMUNICARE ŞI LIMBAJ


Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este aceea de a comunica,

adică, de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a

recepţiona de la aceştia mesajele lor.


Această capacitate are premise şi mecanisme naturale, neurofiziologice, şi este modelată

şi structurată socio-cultural.

Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb

în general, sub influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi

psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor

informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o persoană umană şi computer

sau altă maşină, o persoană umană şi un animal.

După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de două feluri:

nonverbală şi verbală.

        Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme: comunicarea prin corp

(ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul

de organizare a ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferite situaţii),

comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema).

        Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli

gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.

Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual; limba este o

categorie socio-istorică, fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei

colectivităţi. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru

codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice,

semantice şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un

dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de

comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, şi organizarea lui

va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta.

Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta

fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta semantică.

Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care

formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă

sunetelor articulate, obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. În măsura în care limbajul

realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine suportul substanţial-energetic

indispensabil de obiectivare şi codicare a lor.

Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare

a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informaţională

pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată.

Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre

cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor, lucrurilor, fiinţelor fenomenelor, relaţiilor, etc.

din jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un construct

conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare condiţionată. Rodânduse

şi consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea legătură devine atât de

puternică, încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin

organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.

În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei reţele ierarhizate,

cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone

concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru

individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele mai familiare, cu

frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b) zona secundară, în care

se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în

procesul comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai puţin cunoscute

şi rar folosite în comunicarea obişnuită.

Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură competenţa

lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona

centrală are o arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de

competenţă verbală este mai înalt, şi invers.

Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important în diagnosticul

inteligenţei şi al profilului personalităţii.

În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi performanţa

verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă, cea de a două este o capacitate în act. În

legătură cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută de

N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată de J. Piaget.

O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate x mediu şi al

dublei condiţionări. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt întegral înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum nici invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare,indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului.


          Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare şi

codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită – conduita verbală – limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe forme. O primă diferenţiere se produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine însuşi.

O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern), delimitându-se:

monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur sens – de la emiţător la receptor

(auditoriu), şi dialogul, comunicarea se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul

schimbându-şi succesiv locurile.


        Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal îndeplineşte mai multe

funcţii în viaţa individuală şi socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale

între autori în clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm, vom regăsi

următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de cunoaştere (cuvântul este un

instrument de extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul

influenţează desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a

comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).


6. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA


6.1.           ATENŢIA


Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversată: din element central în psihologia introspecţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-a discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate sau o condiţie facilitatoare.

Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea atenţiei trebuie să fie aceea

că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu; cea de a doua constatare trebuie să fie

aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele

comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se desprinde concluzia că

termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic de reglare.

Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează

selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitatea motorie externă,

creându-se condiţii psihofiziologice optime de finalizare.

Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care: au valori diferite la diferite

persoane, ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei.

Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi măsurate sunt:

1)      concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării conştiinţei şi

controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2)  distributivitatea, care constă în

concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a două sau mai multor

obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de

concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are

influenţă puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale; 4)

mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei concentrări în concordanţă

cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea

– stagnarea atenţiei într-un punct.

În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice.

Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de

inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan comportamental

reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi selectivă a dominantelor

funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele

neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau

independenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia., forţa voinţei, autocomanda şi

autostimularea verbală.


6.2.         Voinţa


Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului

psihocomportamental, care în forma sa completă, este proprie omului şi se împleteşte strâns

cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei.

Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al reglajului voluntar

sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă din

primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor

nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia,

rezistenţa la tentaţii.

Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi nu este nici o

forţă spirituală pură, ci o construcţie psihofiziologică complexă, care se dezvoltă treptat în

ontogeneză în contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite

grade de dificultate.

O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim atât teoria

liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în afara oricărui

determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile voluntare

ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză, sau ambiental, ca

în behaviorism.

Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului uman atributul

autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul sustragerii acţiunii unor factori

extravoliţionali, ci în sensul libertăţii de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde

cu principiul necesităţii obiective.

Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în evidenţă câteva

verigi, şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea scopului, 2) analiza şi lupta

motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care

trebuie supuse evaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi

instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”, „Vreau să acţionez aşa”;

4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care

pot apare pe traiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei feedback de

validare sau de corecţie. Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului

supraordonat al personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de trăsături generale,

precum: 1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină

pentru învingerea obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care constă în menţinerea

sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii; 3) consecvenţa, care reprezintă

rezistenţa liniei de conduită adoptate la influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre

vorbe şi fapte; 4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea

luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui; 5) independenţa, care

reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de

acţiune, fără a apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism intern al

subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau alta.