Motivatie , Afectivitate

Stimularea si energizarea comportamentului

1.14 Motivatie

1.15 Afectivitate

5.1.         Motivaţia



Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de

„entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi deficitele care apar în cadrul

diferitelor componente ale sistemului personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în

direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă, aşadar,

forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-ne caracterul de fiinţe

active şi relativ autonome.

Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională, iar motivaţia

devine o lege generală de organizare a comportamentului.

Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta exprimă nevoia

puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer, odihnă, mişcare, adăpost, informaţie,

frumos etc. Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale

echilibrului psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai


puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se împart în două grupe

mari: primare sau înnăscute (aici intrând, în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice)

şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice,

trebuinţele religioase, trebuinţele morale).

Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit „piramida

trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care

în ordine, de jos în sus, sunt următoarele:

I trebuinţe biologice II trebuinţe de securitate III trebuinţe de afiliere socială

IV trebuinţele Eului V trebuinţe de autorealizare VI trebuinţe de cunoaştere VII

trebuinţe estetice VIII trebuinţe de concordanţă.

Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii: 1) o trebuinţă este

cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută; 2) o trebuinţă nu apare ca motiv

decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a

unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa respectivă se situează mai aproape de

baza piramidei; 4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o

trebuinţă o dată satisfăcută se retrage lăsând locul alteia.

Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două

componente: interesele şi idealurile. Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ

stabilă cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa de

proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi.

După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi împărţite în

pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi

menţinerea proceselor de dezvoltare, şi negative, care determină degradări şi tulburări serioase

ale tabloului psihocomportamental (ex. trebuinţe de alcool, trebuinţe de droguri etc.).

Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o anumită intensitate

optimă – optimum motivaţional. În principiu, activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin

conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut

reclamă o stare de motivaţie mai slabă.



         Motivatia este motorul vietii noastre psihice intrucat tot ceea ce intreprindem este provocat de componentele motivatiei.



5.2.          Afectivitatea



Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un an ansamblu de structuri

specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne

(stările proprii de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele,

persoanele din jur).

Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi:

1) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ –

tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);

2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională;

aceasta poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);

3) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă,

sentimentele sunt de durată lungă);

4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp:

iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire);

5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de

semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia).

Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi

emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale).

După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (tonul emoţional care

acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile

complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare

etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre

psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie de

semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume,

să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau, dimpotrivă,

să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar

deveni cenuşie, omul a fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la

stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la celelalte persoane

din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive,

de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem

şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi.

Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia,

desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la

fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată

introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o

posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii.

De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor

emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea.

Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de

individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană

emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă să-şi

controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timidităţii, după cum şi

invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în

împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea


factorilor afectogeni.