Memorie , Imaginatie

1.12 Memorie

1.13 Imaginatie

4.5.         IMAGINAŢIA



Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia

este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei.

Pe de o parte, ea vine, în continuarea reprezentării, bazându-se pe memorie, pe de altă

parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie

aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului.

Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:

1) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară,

fie crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul;

2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei,

realizându-se combinări, amplificări, reordonări, etc.;

3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final;

4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor

elaborate. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune globală a

personalităţii.





Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme, diferenţierea

făcându-se după natura produsului şi după domeniul de aplicaţie. După primul criteriu, se

delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare; după cel de-al doilea

criteriu, distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică); 2) imaginaţia tehnică,

exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor

şi proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia arhitecturalconstructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia

managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere

şi administrar



4.6.         MEMORIA



Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare.

Ea conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp, şi asigură transformarea

necunoscutului în cunoscut.

Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri:

1. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât mai bine);

2. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare);

3. Trăinicia păstrării materialului memorat;

4. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii;

5. Completitudinea reproducerii;

6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu atât mai bine).

Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularităţile individuale

şi stările subiective de moment), cât şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de

prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat asupra acestor

factori, memoria poate fi îmbunătăţită.



         Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri

integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se

disting: 1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi

reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a

scopului); după gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază: 1) memoria mecanică

şi 2) memoria logică; după durata păstrării celor achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria

de scurtă durată, pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2) memoria de

lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vieţii individului;

după conţinut, se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se

achiziţionează, se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre

noi înşine, 2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe

emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în dispoziţia generală de fond, 3)

memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor

secundare, dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor

mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia; după canalele senzoriale

implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei, se diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2)

memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4) memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6)

memoria kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în

actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie admisă existenţa şi

a unei memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi

acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maximal dezvoltată

la om face posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea comportamentului.

        Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul

de actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o

latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm

de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora

mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al

conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei

activităţi.

Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se

produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (ex. silabe, cuvinte fără

înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui

material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat şi organizat

logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru

noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu acţionează ca o fatalitte

decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea poate fi ţinută sub control,

determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului negativ al

uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca

fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare.