Gindirea

Gândirea

1.11 Gandire

n cadrul intelectului si chiar al intregului S.P.U. , gandirea ocupa locul central, ea facand posibila relationarea tuturor celorlalte elemente ale psihicului.

Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ

cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului,

esenţialului şi necesarului din realitatea externă.

Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et nunc, gândirea se

organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate cele trei coordonate

temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente

şi stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica

prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina

(prevedea) starea lui în viitor.

Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării, predicţiei, anticipării,

teoretizării.

Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă complexitate, gândirea

poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-operaţional,

structural-informaţional.

Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectuală discursivă

de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în vederea

înţelegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării

diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi planuri de

activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de acţiune.

Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem ordonat de operaţii

sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare

finală (scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.

În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă,

în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de operaţii: generale şi particulare

(specifice).

Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, concretizarea.

         Analiza constă în descompunerea pe plan mintal, a obiectului în părţi componente pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză); abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi

lăsarea în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de extindere a unor

însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă;

concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi

interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare.

Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul

diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc.

Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor constructe ideale,

simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi reversibil, în sensul că pentru orice

transformare există una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau

starea iniţială.

Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie definită ca un sistem de

noţiuni noi, organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz

unitatea structurală a bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesenţiale,

desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene, şi ştiinţifice, reflectând

însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se

delimitează: noţiuni individuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat, noţiuni

particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte şi noţiuni generale, categoriale

care cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor

(ex. noţiunea de „existenţă”.


Un nivel superior la integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv, a noţiunilor)

este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând testul adevărului. Orice

judecată este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii.

La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în structuri

informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor. În raţionament se surprinde

discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit

rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.

Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă, în care, pornindu-se de

la judecăţi individuale, particulare se ajunge la o concluzie generală, deductivă, în care se

porneşte de la general, particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică, în care

se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă, asemănările, ceea ce au în comun.





        Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional,

îmbrăcând mai multe forme: a) în plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2)

gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă.

Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de

operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un

caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare, succesiunea de operaţii la

găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente, de

date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul

informaţional); gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi

ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul

informaţional).

b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-concretă şi 2) gândirea

simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării

figural-imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv;

gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării informaţionale şi

prin detaşarea de suportul perceptiv.