Reprezentari

1.10 Reprezentari

1.10.REPREZENTĂRIILE
Reprezentarea este primul nivel de organizare a activității mintale autonome, independent de prezența și acțiunea directă a obiectelor externe. Sursa ei o constituie, firește, informațiile furnizate de senzații și percepții, iar baza ei obiectivă este capacitatea mnezică a creierului. Imaginea obiectului perceput nu dispare imediat după încetarea acțiunii lui asupra analizatorului dat. Ea continuă încă să persiste un anumit interval de timp, pe baza fenomenului de postefect. Apoi, părăsește scena conștiinței, trecând în stare latentă și întipărindu-se în mecanismele memorative. Acolo, informația extrasă și reținută va fi supusă unor operații specifice de analiză, comparare, selecție și combinare, obținându-se în final o imagine mintală nouă, de rang cognitiv superior, pe care o numim reprezentare. Așadar, reprezentarea trebuie înțeleasă sub dublu aspect: ca proces mintal intern de prelucrare a informațiilor furnizate de imaginile primare (senzațiile și percepțiile) și ca imagine mintală secundară a obiectelor și fenomenelor percepute anterior. Pornind de la aceste două aspecte, putem defini reprezentarea ca fiind procesul psihic de reflectare mijlocită, selectivă și schematică a proprietăților concrete, mai mult sau mai puțin semnificative, ale obiectelor și fenomenelor date în experiența senzorială anterioară a subiectului. Spațiul mintal reprezentațional are o alcătuire eterogenă, multistratificată, incluzând imagini cu grade diferite de vivacitate, completitudine și fidelitate. În același timp, organizarea acestui spațiu are un pronunțat caracter dinamic, producându-se permanent modificări de poziții și de semnificații instrumentale ale imaginilor componente: unele scad în intensitate, claritate și importanță, altele sporesc. Aceasta dovedește atât caracterul activ al procesului reprezentării, cât și implicarea lui permanentă în mijlocirea și reglarea cotidiană a activității și comportamentului. În plan ontogenetic, mecanismele
reprezentării se formează și se consolidează mai târziu decât cele ale percepției. Prima formă sub care se manifestă și funcționează reprezentarea este schema obiectului permanent, care se manifestă comportamental prin căutarea de către copil a obiectului ascuns, iar apoi căutarea și detectarea unui obiect pe baza denumirii lui verbale. Un salt calitativ în organizarea și funcționarea mecanismelor reprezentării se produce după vârsta de 3 ani, când se afirmă funcția nominativ-designativă a limbajului, cuvântul devenind principalul suport și
vehicul al conținutului informațional structurat în imaginea mintală secundară. Apărând și dezvoltându-se pe baza percepției, reprezentarea nu este o continuare în linie dreaptă a acesteia, ci un nivel calitativ nou, superior al activității cognitive. Ea marchează primul pas pe traiectoria desprinderii actului de cunoaștere de concretul imediat și îndreptarea lui spre abstract și general. De asemenea, reprezentarea marchează primul stadiu în structurarea activității mintale autonome, care se poate derula nu numai sub impactul unui stimul din afară, ci și după dorința, vrerea și decizia subiectului însuși. Astfel, reprezentarea pregătește cel de-al doilea salt al activității de cunoaștere, saltul din imperiul imagisticului în cel al constructivității conceptuale, pe care îl va realiza gândirea. Reprezentările ca produse finale ale procesului de reprezentare există într-o mare diversitate. După analizatorul dominant în furnizarea informațiilor, delimităm reprezentări vizuale, auditive și chinestezice. După gradul de generalitate, reprezentările pot fi generale sau individuale. În fine, după natura operațiilor care stau la baza elaborării lor, delimităm reprezentările reproductive și reprezentările anticipative. REPREZENTAREA CA PROCES ŞI IMAGINE MINTALĂ Sistemul cognitiv al individului a evoluat permanent. Dacă la un moment dat el şi-a elaborate o serie de mecanisme capabile a face faţă solicitărilor adresate organismului în condiţii favorabile, cu timpul, el a fost nevoit să-şi elaboreze şi să-şi perfecţioneze unele mecanisme, care să-i permită realizarea funcţiilor psihice şi în condiţii nefavorabile. Sistemul cognitiv al individului, după cum demonstrează Shepard (1984), a evoluat astfel încât să poată face faţă nu doar situaţiilor prezente, celor care se petrec „aici” şi „acum”, dar şi celor absente, deci acelor situaţii în care informaţia senzorială nu este însă prezentată sau nici n-a fost prezentată. Aşadar, omul trebuia să-şi elaboreze o nouă capacitate, care să-i permită accesul la informaţiile datului (prezentate) imediat stocat, la relaţiile dintre el şi mediul înconjurător. Informaţia elaborată ad-hoc avea o mare importanţă în activitatea adaptivă, ea era însă limitată din perspectiva solicitărilor mai complexe. Realitatea şi acţiunea ei asupra organismului trebuiau reexaminate nu doar într-o formă adecvată, ci într-una avantajoasă, operativă, productivă. Un asemenea fapt angajează noi capacităţi cognitive, care le depăşesc pe cele perceptive. Este vorba despre capacitatea organismului de a avea o experienţă psihică în lipsa contactului actual cu obiectul. Noul mecanism psihic, care permite reflectarea şi cunoaşterea obiectului în absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor de simţ, poartă denumirea de reprezentare. Creierul uman dispune de mecanisme prin care se pot evoca realităţi, ce nu mai sunt prezente, deci este capabil de reprezentare.
Imaginea, în reprezentare, păstrează o mare asemănare cu cea perceptivă prin faptul că ea cuprinde însuşiri intuitive, figurative, dar aceasta nu este o simplă urmă a percepţiei, ci un process psihic mai complex, în desfăşurarea căruia se implică şi operaţiile intelectuale. Formele mai complexe ale reprezentărilor apar numai atunci când şi operaţiile mentale ating un anumit nivel de dezvoltare.
Totuşi, reprezentările nu derivă automat din gândire. În acelaşi timp, imaginea reprezentării este secundară în raport cu cea perceptivă, ea apărând pe baza percepţiei. Din punct de vedere al valorii pentru cunoaştere, reprezentarea este mai importantă. Bogăţia experienţei perceptive este numai o condiţie pentru dezvoltarea reprezentărilor. Procesul reprezentării este puternic influenţat de acţiunile Reprezentarea se defineşte ca proces cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Reprezentarea este o imagine schematică, o închipuire despre obiectul perceput anterior, dar care în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ.
practice ale subiectului cu obiectele, în cadrul cărora se realizează selecţia unor însuşiri şi estomparea altora. O altă condiţie cu caracter de lege în formarea reprezentărilor este funcţia reglatoare a cuvântului, manifestată astfel: 1) cuvântul evocă reprezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi practice; 2) dirijează construirea unor imagini mai bogate sau mai schematice, mai fidele obiectului reprezentat sau mai îndepărtate; 3) asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregi de imagini; 4) este instrument de organizare şi transformare a imaginilor; 5) prin cuvânt, reprezentările sunt integrate cu procesele de gândire şi imaginaţie. Reprezentarea apare în două situaţii: atunci când un obiect sau un ansamblu de obiecte se găsesc reexprimate sub forma unui nou obiect sau a unui nou ansamblu de obiecte şi atunci când este realizată o corespondenţă între obiectul de la care s-a pornit şi imaginea rezultată, aceasta din urmă conservând în ea anumite relaţii existente în obiectul iniţial. De aici derivă cel puţin două concluzii. Prima: reprezentarea nu este o simplă reproducere a obiectului, dimpotrivă, ea angajează o anumită transformare a obiectului, de la care s-a pornit. A doua: transformarea obiectului nu este radicală, în reprezentare perseverând structura de informaţii din obiectul reprezentat. Dacă transformarea ar fi radicală, atunci ar fi vorba nu de reprezentarea obiectului, ci de imaginarea sau crearea lui. Reprezentarea implică interiorizarea experienţei perceptive la un nivel superior, chiar abstract. Ea nu este o simplă reproducere a unei experienţe perceptive particulare în absenţa stimulului corespunzător. Ceea ce se interiorizează sunt constrângerile, care, într-un spaţiu tridimensional, guvernează proiecţiile şi transformările posibile ale unui obiect. MECANISMELE PSIHOLOGICE ALE REPREZENTĂRII Multă vreme reprezentarea a fost considerată un potenţial, indivizibil al conştiinţei, o creaţie pur subiectivă a individului. Reprezentarea este determinată de realitatea înconjurătoare. Spre deosebire de percepţie, al cărei conţinut informaţional îl constituie însuşirile concrete, dar exterioare, fenomenale, accidentale ale obiectelor şi fenomenelor, conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din însuşirile concrete ale obiectelor, însă mai importante, mai reprezentative pentru obiect. Reprezentarea are drept conţinut informaţional caracteristica concretă a obiectului. Specificul acestui conţinut poate fi pus în evidenţă, apelând şi la argumente din domeniul filosofiei. Încercând să stabilească relaţia dintre esenţă şi fenomen, filosofia afirmă că „esenţa se fenomenalizează,” se „proiectează în fenomen.” Aceasta permite ca, odată cu surprinderea fenomenului, să se surprindă implicit şi esenţa obiectului. De aceea, am putea considera că reprezentarea reflectă fenomenul îmbibat de esenţă. Mecanismele, prin intermediul cărora se produc reprezentările, sunt: 1. Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut, reproduceri pasive ale acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sistematizări, al unor combinări şi chiar recombinări ale însuşirilor senzoriale, fapt care permite reţinerea şi amplificarea unor însuşiri, estomparea şi eliminarea altora. Psihologia cognitivă consideră reprezentările drept modele interiorizate ale lumii, utilizate ca surse de informare şi instrumente de reglare şi planificare a conduitelor. 2. Un alt mecanism îl constituie selecţia însuşirilor obiectelor. Aceasta nu se face întâmplător, ci reflectă semnificaţia acordată de subiect însuşirilor respective sau semnificaţia obiectivă, pe care ele o au în raport cu practica socială. Reprezentarea relevă din obiecte, mai ales din însuşirile lor funcţionale, în care este înglobată experienţa socio-istorică a oamenilor.
3. Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este cuvântul. El asigură structurarea lăuntrică a elementelor reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le fixează în conştiinţa individului, contribuie la creşterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite ca reprezentarea să fie purtătoarea unui sens. 4. Mecanismele, la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare, selecţia însuşirilor, cuvântul), nu funcţionează în vid, ci în consens cu activitatea individului uman. Cu cât omul acţionează mai mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la necesităţile lui şi, ca urmare, posibilitatea formării unor reprezentări clare, corecte, intens creşte. Acţiunea este cea, care fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor. Acţiunea determină o condensare congruentă a informaţiei, fapt asemănător unei generalizări intuitive, prin construcţiile sale mintale, subiectul putându-se apropia de toate situaţiile analoage posibile, depăşind astfel situaţiile singulare. Tocmai de aceea acţiunea a fost numită „mediul de incubaţie al reprezentării”. 5. Mecanismele reprezentărilor se diferenţiază între ele în funcţie de sursa lor generatoare. Unele imagini din reprezentări sunt generate de realitate, altele de memoria de lungă durată, unde au fost stocate. CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR Omul dispune de o mare varietate de reprezentări. Clasificarea lor s-a făcut după mai multe criterii, cel mai des folosite fiind: a) după analizatorul dominant în producerea lor: 1. Reprezentările vizuale – sunt cele mai numeroase în experienţa fiecărei persoane. Ele exprimă cel mai bine multe din calităţile generale ale reprezentărilor. Reprezentarea vizuală este detaşată de fond şi proiectată pe un ecran intern uniform, este degajată de detalii cromatice, culorile reducându-se la cele fundamentale. Reprezentarea vizuală este mai ales bidimensională. Cea tridimensională, a corpurilor, este mai greu de realizat, necesitând o dotare mai specială şi un exerciţiu mai îndelungat. Reprezentările vizuale sunt prezente în foarte multe activităţi ale omului, dar au o dezvoltare deosebită la pictori, arhitecţi şi la inginerii proiectanţi. Însuşirea diferitor discipline şcolare necesită dezvoltarea reprezentărilor specifice pentru acestea, aşa cum sunt reprezentările geografice, geometrice, tehnice, etc. 2. Reprezentările auditive – reproduc atât zgomotele, cât şi sunetele muzicale şi verbale singulare, mai ales structurile melodice sau verbale. O melodie este reprezentată sub aspectul ritmului, al variaţiei de intonaţie sau al vârfurilor de înălţime. Reprezentările verbale se referă la ritmuri, intensităţi, particularităţi fonetice. Sunt deosebit de utile în procesul însuşirii limbilor străine, întrucât modelul pronunţiei sau al accentuării, păstrat în reprezentare, reglează vorbirea în curs de desfăşurare. Cele melodice au un rol asemănător în munca dirijorilor şi compozitorilor. 3. Reprezentările chinestezice constau în imagini mentale ale propriilor mişcări. Pe aceasta se bazează realizarea antrenamentelor ideomotorii, care presupun doar repartizarea mişcărilor. Rezultate importante s-au obţinut pe această cale în activitatea sportivă. b) după gradul de generalizare distingem reprezentări individuale şi reprezentări generale: 1. Reprezentările individuale – sunt ale acelor obiecte, fiinţe, fenomene deosebit de semnificative pentru o persoană. Fiecare păstrează în minte reprezentarea părinţilor, a casei părinteşti, a şcolii, etc. Ceva ce este de un deosebit interes sau produce o puternică emoţie poate fi întâlnit doar o singură dată, iar reprezentarea se formează rapid şi este uşor de evocat. În linii generale, această categorie de reprezentări cuprinde multe detalii, iar însuşirile caracteristice nu se detaşează prea uşor şi evident.
2. Reprezentările generale – cuprind în structura lor, mai ales însuşirile comune pentru o întreagă clasă de obiecte şi pe baza acestora orice nou exemplar poate fi recunoscut ca aparţinând aceluiaşi grup. Gradul de generalitate poate fi diferit. Unele reprezentări, cum sunt cele geometrice, ating cel mai înalt grad de generalitate şi sunt foarte aproape de concept. Ele au cea mai mare importanţă în formarea conceptelor. c) după nivelul operaţiilor implicate în geneza lor: reproductive şi anticipative. Cercetările asupra acestor categorii de reprezentări au fost făcute de J. Piaget şi colaboratorii săi. 1. Imaginile reproductive evocă obiectele sau fenomenele percepute anterior. Aceste evocări pot fi foarte simple, cum sunt cele denumite statice – care reflectă obiectul în mişcare, aşa cum se vede o bilă aşezată pe suprafaţa unei mese. Cele, care refletă mişcarea, au fost numite cinetice – exemplu: rostogolirea mingei. Dacă reflectă schimbările, pe care le-a suferit obiectul, se numesc de transformare. Imaginile reproductive cinetice şi de transformare sunt posibile începând cu vârsta de 7–8 ani. 2. Imaginile anticipative – sunt mult mai comlexe. Ele se referă la mişcări sau schimbări, care încă nu au fost percepute. Sunt rezultatul intervenţiei operaţiilor gândirii şi procedeelor imaginaţiei. Sunt, la rândul lor, cinetice şi de transformare. Apar, de asemenea, mai târziu, deci în jurul vârstei de 7–8 ani. Sunt deosebit de importante în activitatea mintală. Alte criterii folosite în clasificarea reprezentărilor sunt: - tipul de activitate, în care se integrează (reprezentări literare, istorice, geografice etc); - procesul psihic mai complex, în care integrează (reprezentări ale memoriei, reprezentări ale imaginaţiei); - după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar (reprezentări involuntare, reprezentări voluntare). PROPRIETĂŢILE (CALITĂŢILE) REPREZENTĂRILOR Cele mai importante proprietăţi generale ale reprezentărilor sunt: figurativitatea, operativitatea, panoramizarea. 1. Figurativitatea Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai mare încurcătură şi saturaţie informaţională. Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel de portret rezumativ al acestora şi chiar al unei clase întregi de obiecte. Imaginea obiectelor devine reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor concretă. Oricât de accentuată ar fi însă schematizarea şi generalizarea, coerenţa şi congruienţa obiectului individual se păstrează. În timp ce ideea gravitează spre abstract, reprezentarea rămâne cantonată (se limitează) în configuraţiile obiectuale. Această proprietate este atât de pregnantă, încât se caută a fi identificată şi în cazul reprezentării unor stimuli cu un grad mare de abstractizare, cum ar fi, de exemplu, numerele. Interesul pentru numere rezidă în simplitatea lor, în cadrul limitat al lexicului folosit în denumirea lor, în absenţa ambiguităţii semantice. Tocmai de aceea ele constituie un camp priveligiat pentru a pune în evidenţă elaborarea modelelor reprezentărilor mintale. 2. Operativitatea
Această proprietate este surprinsă cel mai bine de Piaget, care defineşte reprezentarea ca o „reconstrucţie operatorie”. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere prin asemănare şi contiguitate (care asigură reducerea necunoscutului la cunoscut), mecanisme de contrast (ce permit relevarea, trecerea în prim-plan a unor însuşiri ale obiectelor). Prezente sunt şi motricitatea şi mai ales ideomotricitatea (care facilitează reproducerea mişcărilor şi transformărilor, ca şi a rezultatelor lor). În virtutea acestei proprietăţi, reprezentarea dă posibilitatea simultaniezării succesivului (prin prescurtări şi comprimări), dar şi a transformării simultanităţii într-o succesiune coerentă (prin redevelopări într-o cinematică imagistică). De exemplu, un dirijor îşi poate reprezenta în câteva minute (2–3) o simfonie, care de fapt durează circa o oră. Un scriitor, care are în minte structura integrală a unui roman, şi-o
poate reprezenta în scene, secvenţe, capitole, ce se derulează unele după altele într-o anumită succesiune. Este ca şi când pe ecranul minţii ar avea loc o proiecţie cu încetinitorul. Operativitatea reprezentărilor nu se poate realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale şi a limbajului exterior. Aşadar, caracterul operatoriu al reprezentărilor asigură trecerea reprezentărilor într-un stadiu superior al evoluţiei lor, conducând la cunoaşterea dincolo de ceea ce ar fi, la un moment dat, aparenţă înşelătoare. 3. Panoramizarea B.F. Lomov susţine că reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintală a unor dimensiuni ale obiectelor, ce nu por fi percepute decât succesiv. Un cub, de exemplu, indifferent din ce parte ar fi privit, nu poate fi perceput decât având trei feţe. În reprezentare, în schimb, datorită coordonării şi aglutinării informaţiilor, acesta va fi „văzut” cu toate faţetele lui. Se pare că panoramizarea este limita superioară a performanţelor posibile în reprezentare. Reprezentările joacă un rol important în cunoaştere. Ele constituie puncte de plecare, puncte de sprijin, material concret pentru majoritatea mecanismelor psihice. Astfel, ele pot complete noile percepţii, constituie „materia primă” pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie. Reprezentările îi dau omului posibilitatea să-şi construiască propriul său mediu interior, pornind de la care el îşi poate elabora acţiunile asupra mediului exterior. Totodată, reprezentările sunt instrumente de planificare şi reglare a conduitei umane. Integrate în diferite tipuri de activităţi (de joc, de învăţare, de rezolvare a problemelor, de muncă, de creaţie) ele ajută la finalizarea performantă a acestora. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre organism şi mediu, reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. Reprezentările apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca un simplu moment, doar ca o treaptă, ca o etapă a contemplării vii, ci şi ca un rezultat, un bilanţ al cunoaşterii, care, pe de o parte, sedimentează în ele toate achiziţiile de până acum ale cunoaşterii, iar pe de altă parte, pregătesc şi deschid calea spre cunoaşterea logică, raţională.