1.9 Perceptii
1.9. PERCEPŢIILE Comparativ cu senzația, percepția constituie un nivel superior de prelucrare şi integrare a informației despre lumea externă și despre propriul nostru Eu.
Superioritatea constă în realizarea unei imagini sintetice, unitare, în care obiectele și fenomenele care acționează direct asupra organelor noastre de simț sunt reflectate ca totalități integrale, în individualitatea lor specifică. CONCEPTUL DE PERCEPŢIE ŞI CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SALE
PARTICULARITĂŢI Prin percepţie întelegem reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care acţioneaza direct asupra receptorilor. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor respective. Împreună cu senzaţiile, percepţiile asigură orientarea senzorială nemijlocită a omului în lumea înconjurătoare. Fiind o etapă necesară a cunoaşterii, percepţiile sunt întotdeauna legate într-o măsură mai mare sau mai mică de memorie, gândire, imaginaţie; ele sunt condiţionate de atenţie, au o anumită coloratură emoţională şi sunt stimulate şi orientate selectiv de motivaţie. Spre deosebire de senzaţii, care oglindesc - aşa cum s-a arătat - diferitele însuşiri ale lucrurilor, percepţia reflectă obiectul în întregime, în ansamblul însuşirilor sale. Dar percepţia nu se reduce la o sumă de senzaţii, ci constituie o forma calitativ distinctă de cunoaştere senzorială a lumii reale. După cum se ştie orice obiect sau fenomen real posedă o mulţime de însuşiri dintre care unele sunt esenţiale iar altele neesenţiale (periferice). Însuşirile esenţiale se caracterizează prin faptul că de ele depinde însăşi natura obiectului respectiv; de pilda, însuşirea esenţială a creionului rezidă în capacitatea minei de cărbune de a lăsa o urmă vizibilă (mai ales pe hârtie); însuşirea esenţială a laptelui constă în valoarea nutritivă a componentelor sale chimice; trăsătura esenţială a mamiferelor constă în faptul că nasc pui vii şi-i alăptează, ş.a.m.d. însuşirile neesenţiale vizează aspectele exterioare ale lucrurilor astfel încât modificarea sau suprimarea lor nu duce la schimbarea naturii obiectelor sau fenomenelor. Aşa de exemplu, putem colora altfel sau modifica partea lemnoasă a creionului, fără a-i afecta calitatea de creion; laptele poate fi colorat fără să-şi piarda proprietăţile nutritive etc. La nivelul percepţiilor se oglindesc, prin excelenţă însuşirile neesenţiale, de suprafaţă ale obiectelor şi fenomenelor ce acţionează nemijlocit asupra receptorilor. De regulă, însuşirile esenţiale nu pot fi percepute direct cu ajutorul analizatorilor: ele trebuie să fie desprinse din relaţiile constatate între lucruri şi tocmai acestea intră în conţinutul noţiunilor (al cunoştinţelor ştiinţifice) asimilate în şcoală. Aceasta presupune intervenţia unui proces de reflectare de nivel superior - a gândirii (în legătură indisolubilă cu limbajul). Din cele spuse reiese că:
Percepţiile sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare, conţinând totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
ÎNSUŞIRILE (LEGILE) GENERALE ALE PERCEPŢIEI Obiectualitatea rezidă în raportarea percepţiei la obiectele lumii reale şi nu la organele receptoare sau la structurile cerebrale care participă la descifrarea şi prelucrarea informaţiei perceptive. Fără o asemenea raportare, percepţia nu-şi poate îndeplini funcţia orientativă şi reglatoare în activitatea practică a omului. Obiectualitatea percepţiei nu este o calitate înnăscută. Este necesară efectuarea unui întreg sistem de acţiuni prin intermediul cărora subiectul descoperă obiectualitatea imaginilor sale despre lume. În acest proces rolul decisiv îl joacă pipăitul şi mişcarea. Obiectualitatea percepţiei se constituie, în ultima analiză, pe baza acţiunilor motrice, care asigură contactul propriu-zis al subiectului cu obiectul. Noi percepem obiectele ca având un contur care le delimitează de restul obiectelor şi fenomenelor. Formarea obiectualitătii percepţiei în ontogeneză este legată de primele acţiuni practice ale copilului care au un caracter obiectual, se îndreaptă spre obiectele externe şi sunt adaptate la particularităţile acestora, la poziţia lor în spaţiu şi la forma lor. Ulterior, când percepţia se constituie într-un sistem relativ independent de acţiuni perceptive, activitatea practică a omului continuă să-i pună în faţă diferite sarcini perceptive şi impune necesitatea reflectării adecvate, adică obiectuale a realităţii. Integralitatea percepţiei trebuie înţeleasă în sensul că noi percepem orice obiect şi cu atât mai mult orice situaţie obiectuală spaţială ca un întreg sistemic stabil, chiar dacă unele părţi componente ale acestui întreg nu pot fi percepute nemijlocit în momentul respectiv. şpre deosebire de senzaţii, care reflectă diferitele însuşiri ale unui obiect, în momentul în care ele acţionează asupra receptorilor, percepţia este imaginea integrală a obiectului dat, care include şi elementele inaccesibile perceperii într-un anumit context. Problema integralităţii a fost formulată clar pentru prima dată şi cercetată experimental de reprezentanţii psihologiei configuraţioniste (M. Weitheimer, W. Köhler etc.). Dar, în cadrul acestei teorii, integralitatea percepţiei a fost concepută ca o însuşire primordială determinată de anumite legi imanente conştiinţei, dincolo de experienţa perceptiva anterioară a individului. În realitate, integralitatea percepţiei este o reflectare a integralităţii lumii obiective, de aceea ea se formează treptat în procesul activ al perceperii obiectelor şi fenomenelor realităţii. Imaginea perceptivă se caracterizează printr-o mare redondanţă. Aceasta înseamnă că un anumit ansamblu de elemente componente ale unei imagini conţine informaţii nu numai despre el însuşi, ci şi despre alte componente ale imaginii respective, precum şi despre imagine în totalitatea sa. Astfel, dacă la un moment dat, privind pe fereastră, observăm capul şi umerii unui trecător noi avem în percepţia noastră într-o formă mai mult sau mai puţin clară, şi poziţia mâinilor, a trunchiului, a picioarelor şi chiar particularităţile mersului său; altfel spus, imaginea sa integrală. Gradul de claritate a acestei imagini perceptive amodale depinde de posibilitatea anticipării şi evocării acelor părţi ale obiectului, care lipsesc în momentul dat; iar această capacitate de anticipare se constituie în procesul formării imaginii perceptive. De integralitatea percepţiei se leagă strâns structuralitatea sa. Putem spune că într-o anumită măsură, percepţia nu coincide cu senzaţiile noastre momentane şi nu rezultă din simpla lor însumare. Noi percepem, de fapt, o structură generalizată ca o formaţiune psihică nouă, distinctă de senzaţiile care intră în componenţa sa. Aşa, de exemplu, dacă cineva ascultă o melodie oarecare, notele auzite mai înainte continuă să-i răsune în minte până când soseşte o nouă notă. De obicei, ascultătorul înţelege bucata muzicală, adică percepe structura sa. Evident, ultima notă auzită nu poate constitui suportul acestei înţelegeri: în mintea ascultătorului continuă să răsune întreaga structură a melodiei, cu variatele interacţiuni dintre elementele sale componente. Un proces analog are loc şi în perceperea ritmului. În fiecare moment noi putem auzi doar o singură bătaie; totuşi, ritmul nu constă din bătăi izolate, ci din imaginea sonoră continuă a întregului sistem de bătăi; iar bătăile se află într-o anumită relaţie reciprocă şi tocmai această relaţie dintre elemente stă la baza percepţiei ritmului.
Constanţa percepţiei se manifestă în relativa stabilitate a însuşirilor percepute ale obiectelor, în cadrul unui registru destul de larg de modificare a condiţiilor în care are loc perceperea. În mod obişnuit, noi nu remarcăm prezenţa fenomenului de constanţă a percepţiei, deoarece arareori obiectul percepţiei îl formează însuşirile separate ale obiectelor: mărimea, forma, culoarea, poziţia spaţială şi o serie de alte însuşiri în care se manifestă constanţa percepţiei. Dependenţa funcţională reciprocă a obiectelor percepute, însuşirile complexe ale unui obiect indisolubil legate de însuşirile altor obiecte într-un anumit context situaţional formează condiţia necesară a activităţii concrete pe care o desfăşoară omul; cu acest prilej, perceperea diferitelor însuşiri în condiţii mereu variabile rămâne cu atât mai mult nesesizată. Graţie marii variabilităţi a poziţiei obiectelor din ambianţă faţă de subiectul care le percepe, precum şi nesfârşitei diversităţi a condiţiilor în care apar, obiectele îşi schimbă în permanenţă înfăţişarea, îşi arată mereu alte laturi. Ca urmare, se modifică în mod corespunzător şi procesele perceptive. Cu toate acestea, sistemul perceptiv (adică totalitatea analizatorilor implicaţi în actul percepţiei) posedă capacitatea de a compensa aceste nesfârşite variaţii. De aceea, într-un anumit context spţial, noi percepem obiectele din jur ca fiind relativ constante sub aspectul formei, mărimii, culorii etc. Vom ilustra această particularitate a percepţiei, folosind ca exemplu constanţa percepţiei de mărime. Se ştie că imaginea optică a unui obiect proiectată pe un paravan (inclusiv imaginea lui de pe retină) creşte atunci când obiectul se apropie şi invers se micşorează atunci când se îndepărtează. Totuşi, deşi ca urmare a schimbării distanţei obiectului, mărimea imaginii de pe retină se schimbă, noi percepem mărimea obiectului respectiv ca fiind relativ constantă. Marimea unui obiect, care se îndepărtează sau se apropie, este percepută împreună cu distanţa obiectului faţă de subiect; de aceea, percepţia mărimii este indisolubil legată de perceperea distanţei şi invers. Fenomenul constanţei rămâne neobservat şi datorită faptului că în mod obişnuit perceperea (chiar şi a unei însuşiri separate, cum este mărimea) are loc sub forma unei evaluări globale (nu metrice). Aceasta nu permite sesizarea variabilităţii sau stabilităţii unor anumite relaţii cantitative, atunci când aceste relaţii, în condiţii diferite, dau rezultate diferite. Constanţa percepţiei se explică prin faptul că percepţia este o acţiune sui-generis, care implică intervenţia conexiunii inverse şi se modelează după particularităţile obiectului perceput, precum şi în raport cu condiţiile externeşi interne ale activităţii subiectului. Constanţa percepţiei se formează în procesul activităţii obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii omului. Fără ea omul n-ar putea să se orienteze în nesfârşita diversitate şi variabilitate a realităţii obiective. Constanţa percepţiei reflectă relativa stabilitate a lumii înconjurătoare, unitatea activităţii omului cu ambianţa naturală şi socială. Inteligibilitatea (categorialitatea) este o altă însuşire importantă a percepţiei. Deşi apar ca rezultat al acţiunii nemijlocite a stimulilor asupra receptorilor, imaginile perceptive au întotdeauna o anumită semnificaţie semantică. La om percepţia este strâns legată de gândire, de înţelegerea esenţei obiectului sau fenomenului respectiv. A percepe conştient un obiect înseamnă a-l denumi pe plan mintal, adică a-l raporta la o anumită clasă de obiecte, a-l "generaliza" prin cuvânt. Chiar dacă percepem un obiect necunoscut, noi încercăm să surprindem în el o asemănare cu obiectele cunoscute, să-l includem într-o anumită categorie de obiecte. Percepţia nu este pur şi simplu rezultatul acţiunii unei garnituri de stimuli asupra receptorilor (deşi aceasta este absolut necesară), ci reprezintă o investigaţie activa şi dinamică a celei mai bune interpretari a datelor senzoriale din perspectiva subiectului. Ilustrative în această privinţă sunt aşa-numitele "imagini duble", în care subiectul percepe alternativ "figura" şi "fondul" imaginii. Deşi stimulul rămâne neschimbat, percepţîa se schimbă ceea ce relevă contribuţia activă a factorului subiectiv în procesul perceperii lumii exterioare.
Apercepţia trebuie înţeleasă ca dependenţă a percepţiei de conţinutul vieţii psihice a omului, de drumul de viaţă pe care l-a parcurs, de particularităţîle personalităţii sale (termenul a fost introdus de
Leibnitz). Într-adevăr, percepe nu un ochi, o ureche sau chiar mai mulţi analizatori, ci un om viu, concret: de aceea în percepţie se răsfrâng întotdeauna într-o măsură mai mare sau mai mică atitudinea lui faţă de ceea ce percepe, trebuinţele, interesele, năzuinţele, dorinţele şi sentimentele sale, experienţa sa anterioară. Aşa se explică faptul că imaginea perceptivă a unui obiect sau a unei situaţii nu este o simplă sumă a senzaţiilor momentane; ea conţine de fiecare dată detalii care nici nu sunt prezente în momentul respectiv la nivelul organelor receptoare (pe retină, la nivelul celulelor auditive etc.), dar pe care omul le "adaugă", completând imaginea perceptivă pe baza informaţiei deja stocate în memorie; alteori imaginea perceptivă omite (în mod selectiv) ceea ce există în obiectul real. CLASIFICAREA PERCEPŢIILOR. CRITERII DE CLASIFICARE I. După activitatea analizatorului:
1. extern: - distanţă (P.vizuală, auditivă, olfactivă)
- de contact (P. tactile, gustative)
2. chinestezice: - de echilibru
- de mişcare II. După prezenţa sau absenţa scopului şi a efortului volitiv:
1. voluntară, care mai este numită observaţie, având un caracter dirijat, conştient planificat şi prin rezultatul obţinut.
2. involuntară.
III. După formele de existenţă a materiei:
1. Percepţia timpului: - obiectivă
- subiectivă Percepţia timpului obiectiv are la bază nişte etaloane stabile de către omenire: I. secol V. zi II. an VI. oră III. lună VII. minut IV. săptămână XIII. secundă.... În percepţia timpului, omul foloseşte 3 sisteme de referinţă: a) sistemul fizic, reprezentat de repetarea fenomenelor naturale (zi, noapte, anotimp); b) sistemul biologic, ce constă din ritmicitatea funcţiilor organismului (starea de veghe şi somn); c) sistemul socio-cultural (activitatea umană amplasată în istorie). 2. Percepţia spaţiului include următoarele proprietăţi: forma, mărimea, distanţa, direcţia, relieful, ele fiind semnalizate prin mecanisme perceptive foarte complexe şi relativ distincte. a) Percepţia formei se realizează atât pe cale vizuală, cât şi tactilo-chinestezică. Între cele două modalităţi perceptive se stabilesc relaţii de întărire, control şi confirmare reciprocă. Văzul are o funcţie integratoare, deoarece prin specificul recepţiei vizuale pe retină se proiectează cu punct forma obiectului. Fondul în percepţie este multitudinea obiectelor, fenomenelor, din care percepem doar unul – obiectul percepţiei. Fondul şi obiectul ei dinamic. Obiectul face parte din fond. Obiectul trece în fond, când e inutil sau îşi termină activitatea. Dinamismul corelării dintre obiect şi fond se explică prin comutarea atenţiei de la un stimul la altul. b) Pentru perceperea mărimii obiectelor sunt importante mai multe componente: imaginea retiniană, chinestezică oculară, experienţa tactilo-chinestezică. Două obiecte, care au aceeaşi formă, dar mărimi diferite, vor determina diferenţe în explorarea conţinuturilor lor în funcţie de mărimea pe care o au.
c) Tridimensionalitatea sau relieful obiectelor este reflectat în percepţie prin corelarea următoarelor componente: disparitatea (lipsit de legătură, de armonie) imaginilor retiniene, gradul de
iluminare a suprafeţelor diferit orientate spre sursa de lumină, faţă de cele îndepărtate (feţele obiectului), la care se asociază experienţa perceptivă tactilo-chinestezică. d) Perceperea poziţiei obiectelor într-un spaţiu dat şi a unora faţă de altele necesită repere de tipul: sus, jos, la dreapta, la stânga, în faţă, în spate. e) În perceperea distanţelor mari intervin mai mulţi factori, şi anume: mărimea imaginii retiniene, care este semnificativ micşorată la distanţe mari, ea ne mai fiind compensată; prezenţa detaliilor de structură la obiectele apropiate şi lipsa lor la cele îndepărtate; existenţa unor obiecte interpuse şi care devin un fel de repere pentru evaluarea distanţei până la cel îndepărtat etc. f) Iluziile. Studiul iluziilor are o mare însemnătate pentru înţelegerea mecanismelor percepţiei. Trebuie spus, însă, că iluziile apar nu numai în sfera percepţiilor, ci şi în alte sectoare ale vieţii psihice a omului. Astfel se vorbeşte de iluziile memoriei; aşa se întâmplă, de pildă, in cazul fenomenului "déjà vu", când subiectul percepe clar ceva ce se petrece în momentul respectiv ca şi când l-ar mai fi perceput cândva înainte, deşi acest lucru n-a putut avea loc. De asemenea, este menţionată "iluzia înţelegerii bruşte" (directe, prin "intuiţie") în sfera gândirii ş.a.m.d. Principala însuşire a iluziilor rezidă în caracterul lor "convingător" pentru subiect. La sfârşitul secolului trecut, psihologul german O. Külpe le-a denumit "denaturări subiective ale percepţiilor obiective". Această opinie despre iluziile perceptive este foarte răspândită. Şi astăzi se mai afirmă că iluziile sunt exemple de percepere falsă inadecvată a obiectelor, în vreme ce percepţia "normală" ar corespunde realităţii. Totuşi, psihologii ajung treptat la concluzia că iluziile nu sunt nicidecum legate de unele erori de funcţionare a mecanismelor perceptive. Dimpotrivă, prezenţa iluziilor demonstrează tocmai caracterul activ al reflectării realităţii la nivelul percepţiilor, precum şi faptul că în anumite condiţii lumea externă poate să arate şi altfel decât în alte împrejurări. Adesea absenţa iluziilor denotă funcţionarea distorsionată a mecanismelor perceptive şi poate fi apreciată ca un semn patologic. Iluziile pot să apară în diferite modalităţi senzoriale, dar cele mai numeroase, mai variate şi mai bine studiate sunt cele din sfera vizuală. Acestea sunt pe larg utilizate în pictură, în arhitectură, în scenografia teatrală etc. Cauzele care determină apariţia iluziilor sunt foarte variate şi încă insuficient studiate. Unele teorii explică iluziile optice prin acţiunea unor factori periferici (iradiaţia, acomodarea, mişcările ochilor etc.); altele, dimpotrivă pun accentul pe influenţa unor factori centrali. 3) Percepţia mişcării se referă, de fapt, la obiectele în mişcare şi nu la mişcarea în sine. Un obiect, care se mişcă, îşi schimbă poziţia faţă de altele, care rămân fixe şi devin repere şi jalonează traiectoria sa de mişcare. Se produc, astfel, mai multe mecanisme: imaginea retiniană şi persistenţa excitaţiei datorită urmăririi obiectului prin mişcările capului şi globurilor ocular etc. Persistenţa imaginii retiniene (postefectul) are o foarte mare importanţă în crearea impresiei de continuitate. În aprecierea mişcării sunt foarte importante reperele. Dacă ele lipsesc, pot apărea iluzii ale mişcării. Este cunoscută iluzia plecării trenului în care ne aflăm, când de fapt pleacă cel de lângă el. PERCEPŢIA CA PROCES
Percepţia este nu numai o imagine mai mult sau mai puţin constituită a unui obiect sau fenomen din lumea externă, ci poate fi examinată şi ca proces, în cursul căruia se formează, se "construieşte" treptat imaginea perceptivă. Din această perspectivă, percepţia poate fi concepută ca un sistem de acţiuni perceptive. Chiar dacă în mod obişnuit în mintea noastră informaţia despre obiecte şi fenomene există sub formă de imagini cu care operăm fără să sesizăm în mod conştient diferitele unităţi structurale ale procesului perceptiv, în mod conştient diferitele unităţi structurale ale procesului perceptiv, în realitate acestea sunt mereu implicate. "Teoria activităţii" (P. Janet, J. Piaget, A. N. Leontiev, A. R. Luria, ş.a.) scoate în relief caracterul dinamic, procesual al percepţiei. Acţiunile şi
operaţiile perceptive se constituie în cursul vieţii pe baza asimilării experienţei social-istorice în variatele forme de activitate umană. Această idee este limpede exprimată de psihologul englez R. L. Gregory (1970). Pentru psiholog - scrie el - problema care se pune este: "putem percepe înainte de a învăţa să percepem?" Răspunsul este: "Într-adevăr, membrele şi organele de simţ sunt inutile până când nu învăţăm să le folosim în mod efectiv; ele sunt la fel de inutile ca şi uneltele până când nu avem deprinderea de a le folosi" (p.208). Copilul nou-născut nu poate să descifrezede la început informaţia pe care o poartă configuraţiile "polisenzoriale" de semnalele nervoase produse de obiectele şi fenomenele lumii reale: el învaţă pas cu pas să le perceapă în contact nemijlocit cu ele, mânuindu-le mai întâi sub directa îndrumare a adultului, iar ulterior din ce în ce mai independent. În formarea şi desfăşurarea acţiunilor perceptive, îndreptate spre "examinarea" obiectului şi elaborarea percepţiei ca "model mintal" al acestuia, un rol important îl joacă procesele motrice: mişcările mâinilor în pipăit, mişcările ochilor în urmărirea conturului în percepţia vizuală a obiectelor, micromotricitatea coardelor vocale în perceperea sunetelor etc. Din punctul de vedere al destinaţiei lor, mişcările manuale implicate în percepţia haptică (pipăit) şi cele oculare în percepţia vizuală sunt de două feluri: a) mişcări de investigaţie, de orientare şi de corecţie, care vizează examinarea activă a obiectului, ajustarea ochilor (sau a mâinilor) în raport cu însuşirile obiectului şi cu ambianţa, precum şi corecţia succesivă a mişcărilor perceptive; b) mişcări gnostice propriu-zise, care participă la "construirea" imaginii perceptive, la evaluarea însuşirii spaţiale ale obiectelor, la recunoaşterea obiectelor cunoscute etc. Îndeplinind variate funcţii, mişcările oculare sunt deosebit de complexe (unele sunt macromişcări, iar altele micromişcări) şi variate ca formă. Astfel, dintre macromişcări cercetările electrografice au pus în evidenţă, în primul rând, aşa-numitele mişcări de urmărire, care au o înfăţişare lină, ordonată şi permit ochilor să urmărească continuu obiectul în mişcare. Viteza minimă a mişcărilor de urmărire este de cinci minute unghiulare pe secundă, ceea ce corespunde pragului percepţiei mişcării. Viteza maximă este de cca 30-40 grade pe secundă. O altă categorie este reprezentată de mişcările sacadate ale ochilor; acestea sunt salturi rapide şi bruşte săvârşite de globii oculari în timpul examinării obiectelor imobile, în timpul lecturii etc. Noi nu ne dăm seama de aceste mişcări şi avem impresia că, de pildă, atunci când citim un text sau percepem un obiect (un tablou, o fotografie) privirea noastră se deplasează repede, succesiv şi cu o viteză constantă de-a lungul rândurilor, conturului obiectelor etc. În realitate, aşa cum relevă înregistrările electrografice, cu acest prilej ochii noştri se deplasează în salturi dintr-un loc (reper) în altul; salturile (denumite sacade) alternează cu momentele de fixare. Astfel, în timpul lecturii o sacadă durează în medie cca 0,022 s, iar durata unui salt în care privirea revine la începutul rândului următor este de aproximativ 0,04 s. Atunci când ochiul nu se mişcă, iar privirea este îndreptată asupra unui reper, avem de-a face cu faza de fixaţie vizuală a obiectului. Rolul fixaţiilor rezidă în faptul că tocmai în acest răstimp creierul primeşte cea mai mare cantitate de informaţie despre obiectele percepute. S-a stabilit că în efectuarea unei sarcini vizuale (examinarea unui obiect sau tablou, lectura unui text) ochii se află în majoritatea timpului (90-95%) în stare de fixaţie. Desigur, ca urmare a automatizării acţiunilor perceptive prin exerciţii, are loc perfecţionarea şi creşterea eficienţei întregului proces de percepţie. Aşa de pilda, formarea deprinderilor de lectură se manifestă prin: a) reducerea numărului de fixaţii pe parcursul unui rând; b) scurtarea duratei fixaţiilor; c) reducerea numărului de reveniri asupra celor citite anterior; d) creşterea volumului segmentelor de text percepute simultan etc. Desigur, toţi aceşti parametri depind în mare măsură de scopul urmărit in lectură, de dificultatea textului, de particularităţile individuale ale cititorului. Totuşi, în prezent se cercetează posibilitateaoptimizării procesului de lectură, recurgându-se şi la formarea deprinderilor de lectură rapidă, care se bazează în mare măsură pe perfecţionarea percepţiei vizuale a textului scris.
Deşi cineva care priveşte cu atenţie un punct dintr-un obiect imobil are impresia că fixează punctul respectiv fără să-şi mişte ochii, în realitate aceştia săvârşesc în timpul fixaţiilor respective o serie de micomişcări involuntare şi imperceptibile. Aceste mişcări sunt de trei tipuri principale: a) tremorurile - oscilaţii mărunte ale ochilor cu o amplitudine de 5-15 minute unghiulare şi cu o frecvenţă de 20-150 Hz (în percepţia vizuală ele nu au o semnificaţie prea mare); b) draivurile - mişcări relativ lente cu o amplitudine de 3-30 min.u. şi cu o viteză de 6 min.u./s; aceste mişcări participă la procesul de menţinere a imaginii în zona optimă a retinei (fovea centrală) şi totodată împiedică formarea aşa-numitului "câmp gol", adică dispariţia din percepţie a obiectului, a cărui imagine este strict fixată pe retină ("imagine stabilizată"); c) flicurile - mişcări oculare rapide cu o amplitudine de 2-10 min.u., care apar la intervale cuprinse între 100 ms şi câteva secunde; şi ele împiedică formarea adaptării locale, care duce la apariţia "câmpului gol". Să notăm că în prezent este destul de răspândită "teoria motrică" a percepţiei (în opoziţie cu teoria senzorială a percepţiei), potrivit căreia motricitatea joacă un rol decisiv în formarea imaginilor perceptive. Pentru ilustrare se fac referinţe la mişcările globilor oculari, care participă la percepţia vizuală a spaţiului (a formei, poziţiei, mărimii obiectelor, a distanţei etc.). Fără a subestima contribuţia motricităţii la perceperea activă şi adecvată a realităţii trebuie spus că adesea se exagerează. Perceperea realităţii poate avea loc şi fără participarea imediată a motricităţii musculare. De pildă, relaţiile spaţiale pot fi suficient de exact apreciate şi la lumina fulgerului (noaptea), înainte ca ochii să poată efectua vreo mişcare. De asemenea s-a constatat că omul poate percepe (şi înţelege) vorbirea şi în condiţiile paraliziei prin curarizare a muşchilor aparatului verbal. Acţiunile obiectuale, care implică motricitatea sunt absolut necesare şi de o mare însemnătate în procesul de formare a imaginilor perceptive (mai ales la copii). După ce s-au constituit, însă, ele posedă o relativă independenţă faţă de componenta motrică. Pe baza unor cercetări efectuate mai ales în domeniul percepţiei vizuale şi al pipăitului au fost puse în evidenţă patru operaţii sau, mai exact patru niveluri ale acţiunii perceptive: depistarea, discriminarea, identificarea şi recunoaşterea (V.P. şi T.P. Zincenko, 1976). Depistarea, ca fază iniţială a oricărui proces perceptiv, constă In faptul că subiectul este în stare să constate prezenţa sau absenţa stimulului. Discriminarea, adică deosebirea unui anumit obiect de celelalte este operaţia propriu-zisă de formare a imaginii perceptive. O particularitate a acţiunii perceptive este caracterul său desfăşurat, succesiv. Dezvoltarea acţiunii perceptive merge pe linia relevării conţinutului senzorial specific în conformitate cu însuşirile obiectului şi cu sarcina pe care o are de îndeplinit subiectul. După ce imaginea perceptivă s-a constituit se trece la acţiunea de recunoaştere. Dar, pentru ca recunoaşterea să poata avea loc, este absolut necesar să se realizeze confruntarea (sau comparaţia) şi identificarea. Operaţia de identificare este o verigă intermediară între actul discriminării şi cel al recunoaşterii. Identificarea vizează fie două obiecte percepute simultan, fie un obiect perceput la un moment dat şi imaginea păstrată în memorie. Recunoaşterea presupune în mod necesar identificarea, dar nu se reduce la ea. Operaţia de recunoaştere implică şi categorizarea (denumirea şi includerea obiectului perceput într-o anumită clasă de obiecte, percepute anterior) şi degajarea etalonului corespunzător din memoria de lungă durată. O problemă frecvent abordată este volumul percepţiei (mai ales vizuale). După cum s-a arătat, în efectuarea variatelor sarcini (lectura unui text, examinarea unor obiecte fixe) ochii se deplasează sacadat şi extrag informaţia corespunzătoare numai în pauzele de fixaţie dintre salturi. Se pune întrebarea: câte obiecte pot fi percepute într-o singură fixaţie (sau într-o expunere scurtă)?
De asemenea, s-a cercetat cum se modifică volumul percepţiei în funcţie de instructajul dat subiectului, de natura materialului, de vârsta subiectului etc. În experimente, ca stimuli au fost utilizate litere, cifre, silabe, cuvinte, puncte sau figuri etc., înscrise pe cartonaşe şi prezentate subiecţilor cu ajutorul tahitoscopului (un aparat electronic pentru expuneri scurte, măsurate în miimi de secundă). A
reieşit că atunci când elementele prezentate nu sunt legate între ele, volumul percepţiei este de 4-8 elemente. Dacă însă elementele formează unităţi mai ample (cuvinte, configuraţii de puncte etc.), deşi pregul se menţine, volumul percepţiei creşte semnificativ. A fost emisă ipoteza că chiar în expunerile scurte subiectul este în stare să extragă o cantitate mai mare de informaţie decât cea pe care o redă ulterior. Cercetările au confirmat că volumul materialului reprodus nu depinde de volumul percepţiei, ci de posibilităţile memoriei. Percepţia poate fi considerată nu numai ca unul dintre procesele cognitive, ci şi ca formă de activitate relativ independentă. În mod obişnuit percepţia ca proces este inclusă în diverse forme de activitate practică sau intelectuală, în calitate de componentă de care adesea nici nu ne dăm seama. Sunt situaţii, însă, în care percepţia devine o activitate perceptivă mai mult sau mai puţin autonomă, având un scop, un sistem de motive, anumite modalităţi de realizare şi un rezultat determinat. Activitatea perceptivă poartă numele de observaţie (în acest context nu se confundă cu observaţia ca metodă de cercetare ştiinţifică). Reiese, deci, că observaţia este un proces de percepere intenţionată, planificată şi controlată a obiectelor sau fenomenelor lumii reale (inclusiv a propriilor acte de conduită). Ea este necesară în orice domeniu în care omul îsi desfăşoară activitatea - munca profesională, activitatea şcolară, activitatea de creaţie etc. În procesul de învăţământ, şcoala trebuie să cultive la elevi spiritul de observaţie, ca o trăsătură tipică a structurii psihice a personalităţii, care constă în priceperea de a percepe destul de complet şi multilateral obiectele şi fenomenele, de a sesiza unele aspecte de detaliu, dar adesea semnificative, de a remarca deosebirile dintre obiectele asemănătoare şi de a interpreta cât mai obiectiv rezultatele observaţiilor proprii.
1.9. PERCEPŢIILE Comparativ cu senzația, percepția constituie un nivel superior de prelucrare şi integrare a informației despre lumea externă și despre propriul nostru Eu.
Superioritatea constă în realizarea unei imagini sintetice, unitare, în care obiectele și fenomenele care acționează direct asupra organelor noastre de simț sunt reflectate ca totalități integrale, în individualitatea lor specifică. CONCEPTUL DE PERCEPŢIE ŞI CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SALE
PARTICULARITĂŢI Prin percepţie întelegem reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care acţioneaza direct asupra receptorilor. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor respective. Împreună cu senzaţiile, percepţiile asigură orientarea senzorială nemijlocită a omului în lumea înconjurătoare. Fiind o etapă necesară a cunoaşterii, percepţiile sunt întotdeauna legate într-o măsură mai mare sau mai mică de memorie, gândire, imaginaţie; ele sunt condiţionate de atenţie, au o anumită coloratură emoţională şi sunt stimulate şi orientate selectiv de motivaţie. Spre deosebire de senzaţii, care oglindesc - aşa cum s-a arătat - diferitele însuşiri ale lucrurilor, percepţia reflectă obiectul în întregime, în ansamblul însuşirilor sale. Dar percepţia nu se reduce la o sumă de senzaţii, ci constituie o forma calitativ distinctă de cunoaştere senzorială a lumii reale. După cum se ştie orice obiect sau fenomen real posedă o mulţime de însuşiri dintre care unele sunt esenţiale iar altele neesenţiale (periferice). Însuşirile esenţiale se caracterizează prin faptul că de ele depinde însăşi natura obiectului respectiv; de pilda, însuşirea esenţială a creionului rezidă în capacitatea minei de cărbune de a lăsa o urmă vizibilă (mai ales pe hârtie); însuşirea esenţială a laptelui constă în valoarea nutritivă a componentelor sale chimice; trăsătura esenţială a mamiferelor constă în faptul că nasc pui vii şi-i alăptează, ş.a.m.d. însuşirile neesenţiale vizează aspectele exterioare ale lucrurilor astfel încât modificarea sau suprimarea lor nu duce la schimbarea naturii obiectelor sau fenomenelor. Aşa de exemplu, putem colora altfel sau modifica partea lemnoasă a creionului, fără a-i afecta calitatea de creion; laptele poate fi colorat fără să-şi piarda proprietăţile nutritive etc. La nivelul percepţiilor se oglindesc, prin excelenţă însuşirile neesenţiale, de suprafaţă ale obiectelor şi fenomenelor ce acţionează nemijlocit asupra receptorilor. De regulă, însuşirile esenţiale nu pot fi percepute direct cu ajutorul analizatorilor: ele trebuie să fie desprinse din relaţiile constatate între lucruri şi tocmai acestea intră în conţinutul noţiunilor (al cunoştinţelor ştiinţifice) asimilate în şcoală. Aceasta presupune intervenţia unui proces de reflectare de nivel superior - a gândirii (în legătură indisolubilă cu limbajul). Din cele spuse reiese că:
Percepţiile sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare, conţinând totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
ÎNSUŞIRILE (LEGILE) GENERALE ALE PERCEPŢIEI Obiectualitatea rezidă în raportarea percepţiei la obiectele lumii reale şi nu la organele receptoare sau la structurile cerebrale care participă la descifrarea şi prelucrarea informaţiei perceptive. Fără o asemenea raportare, percepţia nu-şi poate îndeplini funcţia orientativă şi reglatoare în activitatea practică a omului. Obiectualitatea percepţiei nu este o calitate înnăscută. Este necesară efectuarea unui întreg sistem de acţiuni prin intermediul cărora subiectul descoperă obiectualitatea imaginilor sale despre lume. În acest proces rolul decisiv îl joacă pipăitul şi mişcarea. Obiectualitatea percepţiei se constituie, în ultima analiză, pe baza acţiunilor motrice, care asigură contactul propriu-zis al subiectului cu obiectul. Noi percepem obiectele ca având un contur care le delimitează de restul obiectelor şi fenomenelor. Formarea obiectualitătii percepţiei în ontogeneză este legată de primele acţiuni practice ale copilului care au un caracter obiectual, se îndreaptă spre obiectele externe şi sunt adaptate la particularităţile acestora, la poziţia lor în spaţiu şi la forma lor. Ulterior, când percepţia se constituie într-un sistem relativ independent de acţiuni perceptive, activitatea practică a omului continuă să-i pună în faţă diferite sarcini perceptive şi impune necesitatea reflectării adecvate, adică obiectuale a realităţii. Integralitatea percepţiei trebuie înţeleasă în sensul că noi percepem orice obiect şi cu atât mai mult orice situaţie obiectuală spaţială ca un întreg sistemic stabil, chiar dacă unele părţi componente ale acestui întreg nu pot fi percepute nemijlocit în momentul respectiv. şpre deosebire de senzaţii, care reflectă diferitele însuşiri ale unui obiect, în momentul în care ele acţionează asupra receptorilor, percepţia este imaginea integrală a obiectului dat, care include şi elementele inaccesibile perceperii într-un anumit context. Problema integralităţii a fost formulată clar pentru prima dată şi cercetată experimental de reprezentanţii psihologiei configuraţioniste (M. Weitheimer, W. Köhler etc.). Dar, în cadrul acestei teorii, integralitatea percepţiei a fost concepută ca o însuşire primordială determinată de anumite legi imanente conştiinţei, dincolo de experienţa perceptiva anterioară a individului. În realitate, integralitatea percepţiei este o reflectare a integralităţii lumii obiective, de aceea ea se formează treptat în procesul activ al perceperii obiectelor şi fenomenelor realităţii. Imaginea perceptivă se caracterizează printr-o mare redondanţă. Aceasta înseamnă că un anumit ansamblu de elemente componente ale unei imagini conţine informaţii nu numai despre el însuşi, ci şi despre alte componente ale imaginii respective, precum şi despre imagine în totalitatea sa. Astfel, dacă la un moment dat, privind pe fereastră, observăm capul şi umerii unui trecător noi avem în percepţia noastră într-o formă mai mult sau mai puţin clară, şi poziţia mâinilor, a trunchiului, a picioarelor şi chiar particularităţile mersului său; altfel spus, imaginea sa integrală. Gradul de claritate a acestei imagini perceptive amodale depinde de posibilitatea anticipării şi evocării acelor părţi ale obiectului, care lipsesc în momentul dat; iar această capacitate de anticipare se constituie în procesul formării imaginii perceptive. De integralitatea percepţiei se leagă strâns structuralitatea sa. Putem spune că într-o anumită măsură, percepţia nu coincide cu senzaţiile noastre momentane şi nu rezultă din simpla lor însumare. Noi percepem, de fapt, o structură generalizată ca o formaţiune psihică nouă, distinctă de senzaţiile care intră în componenţa sa. Aşa, de exemplu, dacă cineva ascultă o melodie oarecare, notele auzite mai înainte continuă să-i răsune în minte până când soseşte o nouă notă. De obicei, ascultătorul înţelege bucata muzicală, adică percepe structura sa. Evident, ultima notă auzită nu poate constitui suportul acestei înţelegeri: în mintea ascultătorului continuă să răsune întreaga structură a melodiei, cu variatele interacţiuni dintre elementele sale componente. Un proces analog are loc şi în perceperea ritmului. În fiecare moment noi putem auzi doar o singură bătaie; totuşi, ritmul nu constă din bătăi izolate, ci din imaginea sonoră continuă a întregului sistem de bătăi; iar bătăile se află într-o anumită relaţie reciprocă şi tocmai această relaţie dintre elemente stă la baza percepţiei ritmului.
Constanţa percepţiei se manifestă în relativa stabilitate a însuşirilor percepute ale obiectelor, în cadrul unui registru destul de larg de modificare a condiţiilor în care are loc perceperea. În mod obişnuit, noi nu remarcăm prezenţa fenomenului de constanţă a percepţiei, deoarece arareori obiectul percepţiei îl formează însuşirile separate ale obiectelor: mărimea, forma, culoarea, poziţia spaţială şi o serie de alte însuşiri în care se manifestă constanţa percepţiei. Dependenţa funcţională reciprocă a obiectelor percepute, însuşirile complexe ale unui obiect indisolubil legate de însuşirile altor obiecte într-un anumit context situaţional formează condiţia necesară a activităţii concrete pe care o desfăşoară omul; cu acest prilej, perceperea diferitelor însuşiri în condiţii mereu variabile rămâne cu atât mai mult nesesizată. Graţie marii variabilităţi a poziţiei obiectelor din ambianţă faţă de subiectul care le percepe, precum şi nesfârşitei diversităţi a condiţiilor în care apar, obiectele îşi schimbă în permanenţă înfăţişarea, îşi arată mereu alte laturi. Ca urmare, se modifică în mod corespunzător şi procesele perceptive. Cu toate acestea, sistemul perceptiv (adică totalitatea analizatorilor implicaţi în actul percepţiei) posedă capacitatea de a compensa aceste nesfârşite variaţii. De aceea, într-un anumit context spţial, noi percepem obiectele din jur ca fiind relativ constante sub aspectul formei, mărimii, culorii etc. Vom ilustra această particularitate a percepţiei, folosind ca exemplu constanţa percepţiei de mărime. Se ştie că imaginea optică a unui obiect proiectată pe un paravan (inclusiv imaginea lui de pe retină) creşte atunci când obiectul se apropie şi invers se micşorează atunci când se îndepărtează. Totuşi, deşi ca urmare a schimbării distanţei obiectului, mărimea imaginii de pe retină se schimbă, noi percepem mărimea obiectului respectiv ca fiind relativ constantă. Marimea unui obiect, care se îndepărtează sau se apropie, este percepută împreună cu distanţa obiectului faţă de subiect; de aceea, percepţia mărimii este indisolubil legată de perceperea distanţei şi invers. Fenomenul constanţei rămâne neobservat şi datorită faptului că în mod obişnuit perceperea (chiar şi a unei însuşiri separate, cum este mărimea) are loc sub forma unei evaluări globale (nu metrice). Aceasta nu permite sesizarea variabilităţii sau stabilităţii unor anumite relaţii cantitative, atunci când aceste relaţii, în condiţii diferite, dau rezultate diferite. Constanţa percepţiei se explică prin faptul că percepţia este o acţiune sui-generis, care implică intervenţia conexiunii inverse şi se modelează după particularităţile obiectului perceput, precum şi în raport cu condiţiile externeşi interne ale activităţii subiectului. Constanţa percepţiei se formează în procesul activităţii obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii omului. Fără ea omul n-ar putea să se orienteze în nesfârşita diversitate şi variabilitate a realităţii obiective. Constanţa percepţiei reflectă relativa stabilitate a lumii înconjurătoare, unitatea activităţii omului cu ambianţa naturală şi socială. Inteligibilitatea (categorialitatea) este o altă însuşire importantă a percepţiei. Deşi apar ca rezultat al acţiunii nemijlocite a stimulilor asupra receptorilor, imaginile perceptive au întotdeauna o anumită semnificaţie semantică. La om percepţia este strâns legată de gândire, de înţelegerea esenţei obiectului sau fenomenului respectiv. A percepe conştient un obiect înseamnă a-l denumi pe plan mintal, adică a-l raporta la o anumită clasă de obiecte, a-l "generaliza" prin cuvânt. Chiar dacă percepem un obiect necunoscut, noi încercăm să surprindem în el o asemănare cu obiectele cunoscute, să-l includem într-o anumită categorie de obiecte. Percepţia nu este pur şi simplu rezultatul acţiunii unei garnituri de stimuli asupra receptorilor (deşi aceasta este absolut necesară), ci reprezintă o investigaţie activa şi dinamică a celei mai bune interpretari a datelor senzoriale din perspectiva subiectului. Ilustrative în această privinţă sunt aşa-numitele "imagini duble", în care subiectul percepe alternativ "figura" şi "fondul" imaginii. Deşi stimulul rămâne neschimbat, percepţîa se schimbă ceea ce relevă contribuţia activă a factorului subiectiv în procesul perceperii lumii exterioare.
Apercepţia trebuie înţeleasă ca dependenţă a percepţiei de conţinutul vieţii psihice a omului, de drumul de viaţă pe care l-a parcurs, de particularităţîle personalităţii sale (termenul a fost introdus de
Leibnitz). Într-adevăr, percepe nu un ochi, o ureche sau chiar mai mulţi analizatori, ci un om viu, concret: de aceea în percepţie se răsfrâng întotdeauna într-o măsură mai mare sau mai mică atitudinea lui faţă de ceea ce percepe, trebuinţele, interesele, năzuinţele, dorinţele şi sentimentele sale, experienţa sa anterioară. Aşa se explică faptul că imaginea perceptivă a unui obiect sau a unei situaţii nu este o simplă sumă a senzaţiilor momentane; ea conţine de fiecare dată detalii care nici nu sunt prezente în momentul respectiv la nivelul organelor receptoare (pe retină, la nivelul celulelor auditive etc.), dar pe care omul le "adaugă", completând imaginea perceptivă pe baza informaţiei deja stocate în memorie; alteori imaginea perceptivă omite (în mod selectiv) ceea ce există în obiectul real. CLASIFICAREA PERCEPŢIILOR. CRITERII DE CLASIFICARE I. După activitatea analizatorului:
1. extern: - distanţă (P.vizuală, auditivă, olfactivă)
- de contact (P. tactile, gustative)
2. chinestezice: - de echilibru
- de mişcare II. După prezenţa sau absenţa scopului şi a efortului volitiv:
1. voluntară, care mai este numită observaţie, având un caracter dirijat, conştient planificat şi prin rezultatul obţinut.
2. involuntară.
III. După formele de existenţă a materiei:
1. Percepţia timpului: - obiectivă
- subiectivă Percepţia timpului obiectiv are la bază nişte etaloane stabile de către omenire: I. secol V. zi II. an VI. oră III. lună VII. minut IV. săptămână XIII. secundă.... În percepţia timpului, omul foloseşte 3 sisteme de referinţă: a) sistemul fizic, reprezentat de repetarea fenomenelor naturale (zi, noapte, anotimp); b) sistemul biologic, ce constă din ritmicitatea funcţiilor organismului (starea de veghe şi somn); c) sistemul socio-cultural (activitatea umană amplasată în istorie). 2. Percepţia spaţiului include următoarele proprietăţi: forma, mărimea, distanţa, direcţia, relieful, ele fiind semnalizate prin mecanisme perceptive foarte complexe şi relativ distincte. a) Percepţia formei se realizează atât pe cale vizuală, cât şi tactilo-chinestezică. Între cele două modalităţi perceptive se stabilesc relaţii de întărire, control şi confirmare reciprocă. Văzul are o funcţie integratoare, deoarece prin specificul recepţiei vizuale pe retină se proiectează cu punct forma obiectului. Fondul în percepţie este multitudinea obiectelor, fenomenelor, din care percepem doar unul – obiectul percepţiei. Fondul şi obiectul ei dinamic. Obiectul face parte din fond. Obiectul trece în fond, când e inutil sau îşi termină activitatea. Dinamismul corelării dintre obiect şi fond se explică prin comutarea atenţiei de la un stimul la altul. b) Pentru perceperea mărimii obiectelor sunt importante mai multe componente: imaginea retiniană, chinestezică oculară, experienţa tactilo-chinestezică. Două obiecte, care au aceeaşi formă, dar mărimi diferite, vor determina diferenţe în explorarea conţinuturilor lor în funcţie de mărimea pe care o au.
c) Tridimensionalitatea sau relieful obiectelor este reflectat în percepţie prin corelarea următoarelor componente: disparitatea (lipsit de legătură, de armonie) imaginilor retiniene, gradul de
iluminare a suprafeţelor diferit orientate spre sursa de lumină, faţă de cele îndepărtate (feţele obiectului), la care se asociază experienţa perceptivă tactilo-chinestezică. d) Perceperea poziţiei obiectelor într-un spaţiu dat şi a unora faţă de altele necesită repere de tipul: sus, jos, la dreapta, la stânga, în faţă, în spate. e) În perceperea distanţelor mari intervin mai mulţi factori, şi anume: mărimea imaginii retiniene, care este semnificativ micşorată la distanţe mari, ea ne mai fiind compensată; prezenţa detaliilor de structură la obiectele apropiate şi lipsa lor la cele îndepărtate; existenţa unor obiecte interpuse şi care devin un fel de repere pentru evaluarea distanţei până la cel îndepărtat etc. f) Iluziile. Studiul iluziilor are o mare însemnătate pentru înţelegerea mecanismelor percepţiei. Trebuie spus, însă, că iluziile apar nu numai în sfera percepţiilor, ci şi în alte sectoare ale vieţii psihice a omului. Astfel se vorbeşte de iluziile memoriei; aşa se întâmplă, de pildă, in cazul fenomenului "déjà vu", când subiectul percepe clar ceva ce se petrece în momentul respectiv ca şi când l-ar mai fi perceput cândva înainte, deşi acest lucru n-a putut avea loc. De asemenea, este menţionată "iluzia înţelegerii bruşte" (directe, prin "intuiţie") în sfera gândirii ş.a.m.d. Principala însuşire a iluziilor rezidă în caracterul lor "convingător" pentru subiect. La sfârşitul secolului trecut, psihologul german O. Külpe le-a denumit "denaturări subiective ale percepţiilor obiective". Această opinie despre iluziile perceptive este foarte răspândită. Şi astăzi se mai afirmă că iluziile sunt exemple de percepere falsă inadecvată a obiectelor, în vreme ce percepţia "normală" ar corespunde realităţii. Totuşi, psihologii ajung treptat la concluzia că iluziile nu sunt nicidecum legate de unele erori de funcţionare a mecanismelor perceptive. Dimpotrivă, prezenţa iluziilor demonstrează tocmai caracterul activ al reflectării realităţii la nivelul percepţiilor, precum şi faptul că în anumite condiţii lumea externă poate să arate şi altfel decât în alte împrejurări. Adesea absenţa iluziilor denotă funcţionarea distorsionată a mecanismelor perceptive şi poate fi apreciată ca un semn patologic. Iluziile pot să apară în diferite modalităţi senzoriale, dar cele mai numeroase, mai variate şi mai bine studiate sunt cele din sfera vizuală. Acestea sunt pe larg utilizate în pictură, în arhitectură, în scenografia teatrală etc. Cauzele care determină apariţia iluziilor sunt foarte variate şi încă insuficient studiate. Unele teorii explică iluziile optice prin acţiunea unor factori periferici (iradiaţia, acomodarea, mişcările ochilor etc.); altele, dimpotrivă pun accentul pe influenţa unor factori centrali. 3) Percepţia mişcării se referă, de fapt, la obiectele în mişcare şi nu la mişcarea în sine. Un obiect, care se mişcă, îşi schimbă poziţia faţă de altele, care rămân fixe şi devin repere şi jalonează traiectoria sa de mişcare. Se produc, astfel, mai multe mecanisme: imaginea retiniană şi persistenţa excitaţiei datorită urmăririi obiectului prin mişcările capului şi globurilor ocular etc. Persistenţa imaginii retiniene (postefectul) are o foarte mare importanţă în crearea impresiei de continuitate. În aprecierea mişcării sunt foarte importante reperele. Dacă ele lipsesc, pot apărea iluzii ale mişcării. Este cunoscută iluzia plecării trenului în care ne aflăm, când de fapt pleacă cel de lângă el. PERCEPŢIA CA PROCES
Percepţia este nu numai o imagine mai mult sau mai puţin constituită a unui obiect sau fenomen din lumea externă, ci poate fi examinată şi ca proces, în cursul căruia se formează, se "construieşte" treptat imaginea perceptivă. Din această perspectivă, percepţia poate fi concepută ca un sistem de acţiuni perceptive. Chiar dacă în mod obişnuit în mintea noastră informaţia despre obiecte şi fenomene există sub formă de imagini cu care operăm fără să sesizăm în mod conştient diferitele unităţi structurale ale procesului perceptiv, în mod conştient diferitele unităţi structurale ale procesului perceptiv, în realitate acestea sunt mereu implicate. "Teoria activităţii" (P. Janet, J. Piaget, A. N. Leontiev, A. R. Luria, ş.a.) scoate în relief caracterul dinamic, procesual al percepţiei. Acţiunile şi
operaţiile perceptive se constituie în cursul vieţii pe baza asimilării experienţei social-istorice în variatele forme de activitate umană. Această idee este limpede exprimată de psihologul englez R. L. Gregory (1970). Pentru psiholog - scrie el - problema care se pune este: "putem percepe înainte de a învăţa să percepem?" Răspunsul este: "Într-adevăr, membrele şi organele de simţ sunt inutile până când nu învăţăm să le folosim în mod efectiv; ele sunt la fel de inutile ca şi uneltele până când nu avem deprinderea de a le folosi" (p.208). Copilul nou-născut nu poate să descifrezede la început informaţia pe care o poartă configuraţiile "polisenzoriale" de semnalele nervoase produse de obiectele şi fenomenele lumii reale: el învaţă pas cu pas să le perceapă în contact nemijlocit cu ele, mânuindu-le mai întâi sub directa îndrumare a adultului, iar ulterior din ce în ce mai independent. În formarea şi desfăşurarea acţiunilor perceptive, îndreptate spre "examinarea" obiectului şi elaborarea percepţiei ca "model mintal" al acestuia, un rol important îl joacă procesele motrice: mişcările mâinilor în pipăit, mişcările ochilor în urmărirea conturului în percepţia vizuală a obiectelor, micromotricitatea coardelor vocale în perceperea sunetelor etc. Din punctul de vedere al destinaţiei lor, mişcările manuale implicate în percepţia haptică (pipăit) şi cele oculare în percepţia vizuală sunt de două feluri: a) mişcări de investigaţie, de orientare şi de corecţie, care vizează examinarea activă a obiectului, ajustarea ochilor (sau a mâinilor) în raport cu însuşirile obiectului şi cu ambianţa, precum şi corecţia succesivă a mişcărilor perceptive; b) mişcări gnostice propriu-zise, care participă la "construirea" imaginii perceptive, la evaluarea însuşirii spaţiale ale obiectelor, la recunoaşterea obiectelor cunoscute etc. Îndeplinind variate funcţii, mişcările oculare sunt deosebit de complexe (unele sunt macromişcări, iar altele micromişcări) şi variate ca formă. Astfel, dintre macromişcări cercetările electrografice au pus în evidenţă, în primul rând, aşa-numitele mişcări de urmărire, care au o înfăţişare lină, ordonată şi permit ochilor să urmărească continuu obiectul în mişcare. Viteza minimă a mişcărilor de urmărire este de cinci minute unghiulare pe secundă, ceea ce corespunde pragului percepţiei mişcării. Viteza maximă este de cca 30-40 grade pe secundă. O altă categorie este reprezentată de mişcările sacadate ale ochilor; acestea sunt salturi rapide şi bruşte săvârşite de globii oculari în timpul examinării obiectelor imobile, în timpul lecturii etc. Noi nu ne dăm seama de aceste mişcări şi avem impresia că, de pildă, atunci când citim un text sau percepem un obiect (un tablou, o fotografie) privirea noastră se deplasează repede, succesiv şi cu o viteză constantă de-a lungul rândurilor, conturului obiectelor etc. În realitate, aşa cum relevă înregistrările electrografice, cu acest prilej ochii noştri se deplasează în salturi dintr-un loc (reper) în altul; salturile (denumite sacade) alternează cu momentele de fixare. Astfel, în timpul lecturii o sacadă durează în medie cca 0,022 s, iar durata unui salt în care privirea revine la începutul rândului următor este de aproximativ 0,04 s. Atunci când ochiul nu se mişcă, iar privirea este îndreptată asupra unui reper, avem de-a face cu faza de fixaţie vizuală a obiectului. Rolul fixaţiilor rezidă în faptul că tocmai în acest răstimp creierul primeşte cea mai mare cantitate de informaţie despre obiectele percepute. S-a stabilit că în efectuarea unei sarcini vizuale (examinarea unui obiect sau tablou, lectura unui text) ochii se află în majoritatea timpului (90-95%) în stare de fixaţie. Desigur, ca urmare a automatizării acţiunilor perceptive prin exerciţii, are loc perfecţionarea şi creşterea eficienţei întregului proces de percepţie. Aşa de pilda, formarea deprinderilor de lectură se manifestă prin: a) reducerea numărului de fixaţii pe parcursul unui rând; b) scurtarea duratei fixaţiilor; c) reducerea numărului de reveniri asupra celor citite anterior; d) creşterea volumului segmentelor de text percepute simultan etc. Desigur, toţi aceşti parametri depind în mare măsură de scopul urmărit in lectură, de dificultatea textului, de particularităţile individuale ale cititorului. Totuşi, în prezent se cercetează posibilitateaoptimizării procesului de lectură, recurgându-se şi la formarea deprinderilor de lectură rapidă, care se bazează în mare măsură pe perfecţionarea percepţiei vizuale a textului scris.
Deşi cineva care priveşte cu atenţie un punct dintr-un obiect imobil are impresia că fixează punctul respectiv fără să-şi mişte ochii, în realitate aceştia săvârşesc în timpul fixaţiilor respective o serie de micomişcări involuntare şi imperceptibile. Aceste mişcări sunt de trei tipuri principale: a) tremorurile - oscilaţii mărunte ale ochilor cu o amplitudine de 5-15 minute unghiulare şi cu o frecvenţă de 20-150 Hz (în percepţia vizuală ele nu au o semnificaţie prea mare); b) draivurile - mişcări relativ lente cu o amplitudine de 3-30 min.u. şi cu o viteză de 6 min.u./s; aceste mişcări participă la procesul de menţinere a imaginii în zona optimă a retinei (fovea centrală) şi totodată împiedică formarea aşa-numitului "câmp gol", adică dispariţia din percepţie a obiectului, a cărui imagine este strict fixată pe retină ("imagine stabilizată"); c) flicurile - mişcări oculare rapide cu o amplitudine de 2-10 min.u., care apar la intervale cuprinse între 100 ms şi câteva secunde; şi ele împiedică formarea adaptării locale, care duce la apariţia "câmpului gol". Să notăm că în prezent este destul de răspândită "teoria motrică" a percepţiei (în opoziţie cu teoria senzorială a percepţiei), potrivit căreia motricitatea joacă un rol decisiv în formarea imaginilor perceptive. Pentru ilustrare se fac referinţe la mişcările globilor oculari, care participă la percepţia vizuală a spaţiului (a formei, poziţiei, mărimii obiectelor, a distanţei etc.). Fără a subestima contribuţia motricităţii la perceperea activă şi adecvată a realităţii trebuie spus că adesea se exagerează. Perceperea realităţii poate avea loc şi fără participarea imediată a motricităţii musculare. De pildă, relaţiile spaţiale pot fi suficient de exact apreciate şi la lumina fulgerului (noaptea), înainte ca ochii să poată efectua vreo mişcare. De asemenea s-a constatat că omul poate percepe (şi înţelege) vorbirea şi în condiţiile paraliziei prin curarizare a muşchilor aparatului verbal. Acţiunile obiectuale, care implică motricitatea sunt absolut necesare şi de o mare însemnătate în procesul de formare a imaginilor perceptive (mai ales la copii). După ce s-au constituit, însă, ele posedă o relativă independenţă faţă de componenta motrică. Pe baza unor cercetări efectuate mai ales în domeniul percepţiei vizuale şi al pipăitului au fost puse în evidenţă patru operaţii sau, mai exact patru niveluri ale acţiunii perceptive: depistarea, discriminarea, identificarea şi recunoaşterea (V.P. şi T.P. Zincenko, 1976). Depistarea, ca fază iniţială a oricărui proces perceptiv, constă In faptul că subiectul este în stare să constate prezenţa sau absenţa stimulului. Discriminarea, adică deosebirea unui anumit obiect de celelalte este operaţia propriu-zisă de formare a imaginii perceptive. O particularitate a acţiunii perceptive este caracterul său desfăşurat, succesiv. Dezvoltarea acţiunii perceptive merge pe linia relevării conţinutului senzorial specific în conformitate cu însuşirile obiectului şi cu sarcina pe care o are de îndeplinit subiectul. După ce imaginea perceptivă s-a constituit se trece la acţiunea de recunoaştere. Dar, pentru ca recunoaşterea să poata avea loc, este absolut necesar să se realizeze confruntarea (sau comparaţia) şi identificarea. Operaţia de identificare este o verigă intermediară între actul discriminării şi cel al recunoaşterii. Identificarea vizează fie două obiecte percepute simultan, fie un obiect perceput la un moment dat şi imaginea păstrată în memorie. Recunoaşterea presupune în mod necesar identificarea, dar nu se reduce la ea. Operaţia de recunoaştere implică şi categorizarea (denumirea şi includerea obiectului perceput într-o anumită clasă de obiecte, percepute anterior) şi degajarea etalonului corespunzător din memoria de lungă durată. O problemă frecvent abordată este volumul percepţiei (mai ales vizuale). După cum s-a arătat, în efectuarea variatelor sarcini (lectura unui text, examinarea unor obiecte fixe) ochii se deplasează sacadat şi extrag informaţia corespunzătoare numai în pauzele de fixaţie dintre salturi. Se pune întrebarea: câte obiecte pot fi percepute într-o singură fixaţie (sau într-o expunere scurtă)?
De asemenea, s-a cercetat cum se modifică volumul percepţiei în funcţie de instructajul dat subiectului, de natura materialului, de vârsta subiectului etc. În experimente, ca stimuli au fost utilizate litere, cifre, silabe, cuvinte, puncte sau figuri etc., înscrise pe cartonaşe şi prezentate subiecţilor cu ajutorul tahitoscopului (un aparat electronic pentru expuneri scurte, măsurate în miimi de secundă). A
reieşit că atunci când elementele prezentate nu sunt legate între ele, volumul percepţiei este de 4-8 elemente. Dacă însă elementele formează unităţi mai ample (cuvinte, configuraţii de puncte etc.), deşi pregul se menţine, volumul percepţiei creşte semnificativ. A fost emisă ipoteza că chiar în expunerile scurte subiectul este în stare să extragă o cantitate mai mare de informaţie decât cea pe care o redă ulterior. Cercetările au confirmat că volumul materialului reprodus nu depinde de volumul percepţiei, ci de posibilităţile memoriei. Percepţia poate fi considerată nu numai ca unul dintre procesele cognitive, ci şi ca formă de activitate relativ independentă. În mod obişnuit percepţia ca proces este inclusă în diverse forme de activitate practică sau intelectuală, în calitate de componentă de care adesea nici nu ne dăm seama. Sunt situaţii, însă, în care percepţia devine o activitate perceptivă mai mult sau mai puţin autonomă, având un scop, un sistem de motive, anumite modalităţi de realizare şi un rezultat determinat. Activitatea perceptivă poartă numele de observaţie (în acest context nu se confundă cu observaţia ca metodă de cercetare ştiinţifică). Reiese, deci, că observaţia este un proces de percepere intenţionată, planificată şi controlată a obiectelor sau fenomenelor lumii reale (inclusiv a propriilor acte de conduită). Ea este necesară în orice domeniu în care omul îsi desfăşoară activitatea - munca profesională, activitatea şcolară, activitatea de creaţie etc. În procesul de învăţământ, şcoala trebuie să cultive la elevi spiritul de observaţie, ca o trăsătură tipică a structurii psihice a personalităţii, care constă în priceperea de a percepe destul de complet şi multilateral obiectele şi fenomenele, de a sesiza unele aspecte de detaliu, dar adesea semnificative, de a remarca deosebirile dintre obiectele asemănătoare şi de a interpreta cât mai obiectiv rezultatele observaţiilor proprii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.