Captarea si prelucrarea informatiilor ,Senzatii

Captarea si prelucrarea informatiilor

1.8 Senzatii

8. SENZAŢIILE
Senzația este prima formă de reflectare psihică a realității. Ca reproducere în creier a realității reflectă însușirile simple ale obiectului care acționează sub formă de stimuli direct asupra organismului. Însușirile reflectate de senzație sunt simple, concrete, exterioare, acidentale, neesențiale. Senzația reflectă în mod izolat caracteristicile stimulului. Ea se produce la nivelul creierului ca rezultat al unui proces ce începe cu acțiunea stimulului asupra receptorului, se continuă cu transmiterea informației prin căile nervoase aferente și se finalizează într-o experiență psihică. Senzația este elementul psihic indivizibil al cunoașterii dar nu se prezintă singură decât în rare cazuri ca de exemplu în primele zile ale vieții sau în cazuri patologice. Este rezultatul final al unui proces cognitiv elementar, primordial realizat datorită proprietății organismului numită sensibilitate.

CONCEPTUL DE SENZAŢIE Prin intermediul senzaţiilor noi primim informaţii despre nesfârşita bogăţie de însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii reale. Ele sunt considerate ca cele mai elementare fenomene psihice din categoria proceselor cognitive. Deprivarea senzorială totală chiar din momentul naşterii
(ceea ce se poate realiza experimental doar pe animale), echivalează cu suprimarea oricărei dezvoltări psihice a individului uman, deşi organismul respectiv ar putea să ducă o existenţă pur “vegetativă” în cazul în care se iau măsuri pentru întreţinerea artificială a funcţiilor vitale. Efectele unei asemenea deprivări senzoriale sunt cu totul altele dacă aceasta survine după ce structura psihica a omului s-a constituit pe baza funcţionarii anterioare normale a organelor de simt: chiar daca se produc o serie de tulburări şi o oarecare degradare a unor compartimente ale vieţii psihice, structura psihica generală se menţine în absenta unor noi informaţii senzoriale. De regulă, se constată că în condiţiile unei severe “claustrări” (navigatorii solitari pe oceane, speologii izolaţi în peşteri, etc.) subiectul este cuprins de o adevărată “foame informaţională”, ceea ce determină prin compensare o intensificare a activităţii psihice a creierului (apar iluzii de tot felul, halucinaţii, etc.). Date valoroase referitoare la rolul diferitelor tipuri de senzaţii în dezvoltarea psihicului uman oferă cazurile de copii cu deficienţe senzoriale (nevăzătorii, surzii, orbii-surzi). Aşa de pildă, copiii care suferă de surdocecitate congenitală sau timpurie (survenita în primii ani de viaţă), lăsaţi în afara unui sistem special de instrucţie şi educaţie, rămân la un nivel extrem de scăzut al vieţii psihice, tocmai ca efect al izolării informaţionale. Dacă, însă, sunt supuşi unui proces psihopedagogic special, printre altele, utilizarea şi dezvoltarea intensivă a tuturor sistemelor senzoriale valide (inclusiv a resturilor de văz şi auz), pe baza acestui bagaj informaţional senzorial structura psihică a individului orb-surd se poate constitui şi dezvolta până la nivelul normal în toate compartimentele sale. Sa reţinem deci că organele de simţ furnizează creierului informaţia senzorială primară necesară pentru construirea complicatului edificiu al psihicului uman. Pe de altă parte însă simpla prezenţă a senzaţiilor de toate felurile nu este suficientă pentru a asigura dezvoltarea normală a structurii psihice a personalităţii. Pentru aceasta este absolut necesară şi decisivă includerea individului intr-un sistem adecvat de relaţii sociale. În absenţa influenţei formative a factorului social “materia primă senzorială” (chiar de cea mai buna calitate) rămâne neprelucrată, iar structura psihica specific umana nu se dezvoltă, ci rămâne la un nivel elementar (în cazuri extreme, când copiii sunt crescuţi de animale, în afara societăţii, viata lor psihica nu depăşeşte cu mult din punct de vedere calitativ nivelul psihicului animalelor respective). Să mai notăm că deşi destinaţia principala a senzaţiilor este de a reflecta lumea exterioară, totuşi ele ne furnizează informaţii şi despre starea funcţională a organismului, a diferitelor sale organe şi aparate. Fără o judicioasă confruntare şi integrare a informaţiilor senzoriale referitoare la evenimentele care au loc în lumea exterioară şi în mediul intern, psihicul nu poate interveni în mod eficient în reglarea adecvata a diferitelor părţi componente precum şi a organismului luat ca întreg în relaţiile sale complicate şi variabile cu lumea înconjurătoare. Din cele spuse reiese că:
Desigur, senzaţiile nu au o existenţă izolată în contextul vieţii psihice a personalităţii. Desprinderea şi studierea lor oarecum separată este expresia folosirii unui procedeu obişnuit de abstragere în interes ştiinţific şi didactic. În realitate, în derularea vieţii psihice, senzaţiile sunt incluse în structuri psihice mai ample şi totodată sunt “penetrate” de o serie de procese şi stări psihice mai complexe (reprezentările, gândirea, limbajul, emoţiile, etc.). Senzaţiile sunt procese psihice elementare, care reflectă diferitele însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale organismului, în momentul acţiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor.

Pentru a le distinge de celelalte procese, trebuie să considerăm că este vorba de reflectarea unor însuşiri separate şi în mod obligatoriu elementare ale obiectelor şi fenomenelor. Astfel, putem vorbi de senzaţii de lumină, de cald, de rece, de dulce, de sărat, de zgomot etc., deşi în mod curent noi venim în contact cu o serie de obiecte concrete, care posedă însuşirile respective. Senzaţia este prin definiţie ceva fără un contur precis şi “determinat”, o impresie senzorială mai mult sau mai puţin vagă. Dar, în derularea obişnuită a vieţii psihice cu greu putem detaşa “senzaţia” în forma sa pură (ca reflectare a unei însuşiri simple şi izolate). Din acest motiv, nu putem spune că avem o senzaţie de “masa”, de “carte”, de “banca” etc. Totuşi, pentru a oferi un exemplu ilustrativ, ne putem referi cu precădere la senzaţiile organice (de foame, de sete, de durere a unui organ etc.). De asemenea, la începutul vieţii postnatale copilul reflectă realitatea sub forma de senzaţii, dat fiind că procesele psihice mai complexe nu s-au constituit încă. De asemenea, în evoluţia filogenetică există o treaptă a “psihicului senzorial elementar” care se caracterizează prin faptul că animalele situate la acest nivel (unicelularele - de pildă amibele, paramecii, iar dintre pluricelulare - viermii inelari, insectele etc.) sunt capabile să sesizeze şi să reacţioneze numai la acţiunea unor stimuli izolaţi, adică să reflecte numai unele însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor externe: proprietăţile lor mecanice (de pildă vibraţiile) sau chimice (de pildă mirosul ş.a.). Criteriul principal al veracităţii reflectării senzoriale îl constituie activitatea practică a individului, precum şi practica sociala (inclusiv sub forma cercetării ştiinţifice experimentale). Dat fiind că senzaţiile oglindesc proprietăţile exterioare, neesenţiale ale lucrurilor, informaţiile pe care ni le furnizează sunt uneori inexacte (experienţa empirică, atât pe plan individual cat şi pe plan social oferă o cunoaştere de suprafaţă şi de aceea poate fi înşelătoare). Din acest motiv s-a impus necesitatea verificării şi cercetării permanente a reflectării senzoriale prin intermediul practicii personale şi mai ales sociale. Organele de simţ ale omului sunt produsul unui îndelungat proces de evoluţie biologică, al adaptării continue, pe baza selecţiei naturale, la acţiunea agenţilor externi, în aşa fel încât senzaţiile să ofere organismului informaţii suficient de exacte şi de detaliate despre proprietăţile acestor obiecte şi fenomene, care prezintă o importanţă pentru existenta şi funcţionarea normala a organismului uman. Fiecare individ uman “primeşte” de la natura, alături de celelalte părţi constitutive ale corpului, organele de simţ, graţie cărora realizează reflectarea senzoriala a realităţii, altfel spus, ele sunt “aparate senzoriale” în sensul că permit omului să obţină informaţiile necesare pentru a se orienta cât mai bine în timp şi spaţiu. Din acest punct de vedere organele de simţ ale omului se aseamănă cu cele ale animalelor. Trebuie sa adăugăm însă că, dată fiind natura socială a omului, rolul organelor sale de simţ nu se rezumă la funcţiile lor biologice. Pe măsura ce copilul se integrează tot mai deplin în sistemul relaţiilor sociale (în cadrul activităţii obiectuale şi al comunicării interumane) organele sale senzoriale, împreună cu celelalte structuri corporale, ajung sa îndeplinească într-un grad tot mai mare funcţii socio-culturale, implicându-se în constituirea şi dezvoltarea proceselor şi structurilor psihice superioare ale personalităţii. La rândul său, această împrejurare modifică substanţial mecanismele informaţionale ale sistemelor senzoriale. În acest context, întreaga informaţie senzorială dobândeşte o valoare specific umană.
REFLECŢII: 1. Completaţi spaţiile libere folosind termeni care indică însuşiri separate, sesizabile prin organele de simţ: Fulgul de zăpadă este …………...…, …………………., ……...…………, ………….… 2. Toate acestea le-aţi simţit şi ştiut de când v-aţi născut?

CLASIFICAREA ŞI CARACTERIZAREA SENZAŢIILOR Mielu Zlate (1999), în lucrarea Psihologia mecanismelor cognitive, sintetizează sub forma unui tabel câteva categorii de informaţii privitoare la senzaţii, în care prezintă caracterizarea modalităţilor senzoriale după următoarele criterii; rolul îndeplinit în existenţa şi activitatea umană; stimulii care le declanşează; receptorii care asigură codarea informaţiilor; proiectarea corticală a analizatorului specific fiecărui tip de senzaţii; dimensiunile experienţei subiective; principalele teorii formulate.

Senzaţiile au o serie de proprietăţi, care le individualizează şi le acordă totodată un anumit specific, şi anume (4 proprietăţi): intensitatea senzaţiilor, calitatea senzaţiilor, durata senzaţiilor, tonul afectiv al senzaţiilor. 1. Intensitatea senzaţiilor – această proprietate a senzaţiilor este legată, în special, de intensitatea fizică a stimulilor, care le provoacă. Studiul relaţiei cauzale dintre intensitatea fizică a stimulului şi intensitatea experienţei subiective, deci a senzaţiei, a făcut obiectul nenumăratelor investigaţii finalizate prin formularea unei legităţi mai generale a senzaţiilor, legea intensităţii. Intensitatea senzaţiei nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, ci de o multitudine de alte variabile, care acţionează independent sau corelat cu intensitatea fizică a stimulului. Unele din ele se referă la alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi durata aplicării lui. Un stimul, chiar dacă nu dispune de o intensitate necesară producerii senzaţiei, poate totuşi produce senzaţia prin aplicarea repetată. Alte variabile ale intensităţii senzaţiilor se referă la modul de aplicare a stimulului. Se pare că aplicarea intermitentă (discontinuu, la anumite intervale) a unui stimul este mai productivă decât aplicarea lui continuă. Un sunet sau un flux de lumină vor atinge pragul la cea mai mică intensitate, aceasta din urmă fiind net-superioară comparativ cu cea a unui stimul, ce acţionează continuu, desigur nu independent de durata şi frecvenţa întreruperilor. Cea de-a treia categorie de variabile, care influenţează intensitatea senzaţiei, o reprezintă unele particularităţi ale mecanismelor anatomo-fiziologice ale senzaţiei, începând cu mărimea suprafeţei receptoare stimulate, continuând cu numărul neuronilor puşi în funcţie de mesaj (deoarece fiecare fibră se articulează cu o mulţime de neuroni) şi terminând cu variaţia potenţialului la nivelul neuronilor receptivi ai cortexului senzorial. 2. Calitatea senzaţiilor – care constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative, olfactive etc., are mare importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi persoanelor, dar mai ales în ghidarea comportamentului. Savoarea unui aliment, vocea unui prieten, mirosul unui animal influenţează reacţiile noastre de căutare sau de evitare a alimentelor, prietenilor, animalelor. Iată de ce descoperirea mecanismelor, cărora le poate fi atribuită calitatea experienţei senzoriale umane, a constituit o preocupare constantă a cercetătorilor. Clifford T. Morgan (în 1941) face sinteza acestor mecanisme, menţionând faptul că cel puţin trei mecanisme par a explica mai adecvat calitatea senzaţiilor:
 Selectivitatea receptorilor – constă în specificitatea diferenţiată a receptorilor în raport cu diversele specii de stimuli. Selectivitatea receptorilor se explică, la rândul ei, prin mai multe aspecte, dintre care mai importante sunt:
a) localizarea receptorilor – (unii sunt localizaţi la suprafaţa organismului, deci nu vor putea obţine decât informaţiile, ce vin din afara corpului, pe când alţii, fiind localizaţi în interiorul organismului, în organele interne, în tendoane, articulaţii, muşchi, vor fi sensibili doar la stimulii, ce vin din propriul organism); b) structurile asociate receptorilor (ochelarii nu filtrează sunetele, la fel cum aparatele acustice nu sunt adaptate pentru lumină); c) caracterele chimice şi structurale ale receptorilor (celulele vizuale conţin o serie de substanţe chimice, care le conferă proprietăţile lor fotosensibile, celulele labirintului nonauditiv dispun de o structură adaptată stimulilor mecanici); d) caracteristicile funcţionale ale receptorilor (terminaţiile nervoase libere din piele dau senzaţii diferite; de contact, de temperatură, de durere, datorate nu numai structurii şi consistenţelor lor chimici, ci, probabil, şi echilibrului polarizat al membranelor nervilor). Sensibilitatea organismului la stimulii non-specifici nu este gratuită, dimpotrivă, îndeplineşte funcţii adaptative. De exemplu, faptul că o căldură excesivă excită receptorii durerii avertizează organismul asupra unui pericol, care îl ameninţă.
 Energia specifică a organelor de simţ este alt mecanism, care explică calitatea senzaţiei. Se porneşte de la premisa că fiecare organ de simţ posedă o energie specifică, proprie lui, care este
transmisă creierului, indiferent de maniera în care este stimulat. Energia specific a fibrelor determină sau imprimă calitatea senzaţiei după ce selecţia a fost făcută. O asemenea idee a fost însă contestată de alţi cercetători, care considerau că particularităţile calitative ale stimulului se imprimă receptorilor şi fibrelor independent de proprietăţile particulare ale acestora mdin urmă. Deci nu energia specifică a receptorilor sau a fibrelor nervoase determină calitatea senzaţiei, ci specificul stimulului. Ewald Hering (1834–1918) în teoria sa asupra vederii colorate demonstrează că unul şi acelaşi receptor poate da două tipuri diferite de impresii colorate, în funcţie de stimulii, care sunt aplicaţi. El propune, teoria fibrelor non-specifice, care intră în felul acesta în dispută cu teoria fibrelor specifice formulată de Helmholtz. Morgan e înclinat să creadă că din aceste două teorii cea, care are dreptate, este teoria fibrelor specifice, confirmată de fapte şi demonstrată prin probe experimentale. Sunt invocate drept argumente investigaţiile efectuate asupra grupurilor de fibre senzoriale. Pentru fiecare fibră a neuronului auditiv există, de exemplu, o anumită frecvenţă, care declanşează reacţia sa maximă. De asemenea, fiecare fibră optică are propria ei curbă de vizibilitate, aceste curbe diferă de la o fibră la alta. Morgan duce însă ideea mai departe: chiar dacă, în esenţă, calitatea experienţei senzoriale depinde de receptorul, care intră în joc, este foarte probabil ca o calitate senzorială dată să depindă, în condiţii normale, de „diferite combinaţii de receptori specifici sau de combinarea numeroase la fibre specifice diferite” (Morgan, 1949). De exemplu, senzaţia de arsură cauzată de căldura sau de frigul intens poate fi explicată prin combinarea activităţii receptorilor pentru cald şi pentru rece.
 Energia specifică centrală este un al treilea mecanism implicat în explicarea calităţii senzaţiilor. Aceasta din urmă se datorează, cred unii autori, nu numai unor mecanisme periferice (energia specifică a receptorului sau a fibrei nervoase), ci şi unor mecanisme centrale, corticale (energiei specifice a instanţelor superioare prezente în realizarea senzaţiilor). În sprijinul acestui punct de vedere se aduc argumente de ordin anatomo-fiziologic (localizarea spaţială mai riguroasă a capetelor corticale ale diferitelor organe de simţ) sau de ordin neurologic (tulburarea vederii colorate în condiţiile perturbării cortexului, indiferent de alte defecţiuni vizuale). Mai plauzibil însă decât acest mecanism biochimic este cel al conexiunilor stabilite în sistemul nervos central (SNC). Calitatea senzaţiilor este diferită, deoarece ele suscită comportamentele diferite care, la rândul lor, sunt dependente tocmai de calitatea (frecvenţa, rapiditatea etc.) conexiunilor nervoase.
3. Durata senzaţiilor – această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei, senzaţia persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. În acest interval, ea variază în ceea ce priveşte unele dintre caracteristicile enumerate, dependent de nenumăraţi factori. Creşterea progresivă a intensităţii stimulului va duce la creşterea intensităţii senzaţiei, în timp ce descreşterea progresivă a acesteia – la descreşterea intensităţii senzaţiei. Însă intensitatea experienţei senzoriale poate scădea nu doar în urma reducerii intensităţii stimulului, ci şi datorită intrării în funcţiune a fenomenului de adaptare, de obişnuire cu stimulul. Aşadar, în timpul unei senzaţii au loc fenomene de amplificare sau de diminuare, de declin, al senzaţiilor, finalizate fie prin adaptarea senzorială, fie prin dispariţia senzaţiei. Nu întotdeauna însă senzaţia dispare după începerea acţiunii stimului; dimpotrivă, ea persistă şi după ce stimulul încetează a mai acţiona asupra individului. Persistenţa senzaţiilor este extrem de variabilă. Se pare că cele mai persistente după încetarea acţiunii directe a stimulului sunt senzaţiile gustative. Un gust amar se păstrează chiar după ce gura a fost clătită cu apă. Sensibilitatea tactilă superficială este însă foarte puţin persistentă. Imaginile, care se păstrează şi după încetarea acţiunii stimulului, poartă denumirea de imagini consecutive. Există nenumărate efecte consecutive pozitive de mişcare sau de culoare. Ele sunt de două feluri: pozitive şi negative. Imaginile consecutive pozitive sunt cele, care corespund senzaţiei originare. De exemplu, un cărbune încins învârtit în întuneric dă impresia unui cerc luminos. Imaginile consecutive negative sunt cele, care nu corespund senzaţiei originare, ci sunt complementare acesteia. Dacă vom privi cu un ochi 1–2 min un pătrat roşu şi apoi ne vom fixa
privirea pe un perete alb, vom vedea culoarea verde. Analiza acestor efecte evidenţiază prezenţa a două aspecte. Primul: efectele consecutive sunt întotdeauna opuse sau complementare, fapt care sugerează existenţa a două sisteme antagoniste. Al doilea: efectele consecutive necesită stimularea prelungită a unuia dintre sistemele antagoniste, fapt care sugerează modificarea capacităţii de răspuns a mecanismelor senzoriale, fie în sensul adaptării ei, fie în cel al obosirii până la scăderea sensibilităţii la datele senzoriale. 4. Tonul afectiv al senzaţiilor – este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. Ne deschidem ochii mari, ne încordăm şi ascuţim auzul când intrăm în contact cu stimuli vizuali şi auditivi, ce produc senzaţii plăcute; ne acoperim ochii, ne astupăm urechile, ne protejăm nasul şi gura când energiile înconjurătoare sunt foarte intense sau neplăcute. Simţurile produc aşadar atât experienţe agreabile, cât şi experienţe supărătoare, dezagreabile. În consecinţă, stimulii, care se asociază cu senzaţii plăcute, vor fi căutaţi, apropiaţi, recepţionaţi, preferenţial, cei ce generează experienţe senzoriale neplăcute vor fi evitaţi sau respinşi. Tonalitatea afectivă a senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuinţelor. Satisfacerea senzaţiilor de foame, de sete, a celor sexuale se va asocia întotdeauna cu apariţia unor stări afective plăcute, pe când nesatisfacerea lor cu stări afective neplăcute. Tonul afectiv al senzaţiilor este proprietatea, care specifică şi individualizează senzaţiile în general, dar şi pe unele în raport cu altele. LEGITĂŢILE FUNDAMENTALE ALE SENZAŢIILOR Se cunosc 6 legităţi ale senzaţiilor: - pragurile sensibilităţii; - adaptarea; - interacţiunea; - contrastul; - sinestezia; - semnificaţia. a) Pragurile sensibilităţii. Nu orice stimul provoacă o senzaţie. Un stimul foarte slab nu poate fi simţit, în timp ce acţiunea unui excitant foarte puternic conduce la dispariţia senzaţiei sau poate cauza durerea. Senzaţiile apar la influenţa excitantului cu o anumită intensitate. Pragul sensibilităţii este caracteristica psihologică a dependenţei dintre intensitatea senzaţiei şi forţa excitantului. Se deosebesc 4 feluri de praguri: - absolut de intensitate; - calitativ (inferior şi superior); - de discriminare; - diferenţial. Pragul absolut de intensitate este cea mai mică intensitate a unei excitaţii capabilă să provoace o senzaţie. Cu cât acest prag este mai mic, cu atât sensibilitatea este mai mare. Ex.: Un fir de păr, căzând pe pielea noastră, nu e sesizat, dar o musculiţă, o simţim. Deci greutatea insectei depăşeşte pragul senzaţiilor tactile, de contact. Pragul calitativ a) inferior – cea mai mică forţă a excitaţiei, la care apare o senzaţie abia perceptibilă; b) superior – este cea mai mare forţă a excitaţiei, la care încă mai există o senzaţie. Ex.: Două lumânări se contopesc la o distanţă . Pragul diferenţial – mărimea minimă, cu care trebuie să se modifice intensitatea pentru a se percepe o diferenţă.
Ex.: 1) Dacă avem în mână o greutate de 1 kg şi cineva va adăuga (fără să vedem) încă 10 g, noi nu vom sesiza deosebirea. Pentru a o observa, ar fi nevoit să se adauge 33 g, deci 1/30 din mărimea iniţială. Ex.: 2) Încălţăm în loc de pantofi, cizmele. b) Adaptarea – este acomodarea sensibilităţii la un excitant, ce acţionează permanent; acomodare ce se manifestă prin coborârea sau ridicarea pragurilor. Când stimulii sunt puternici, sensibilitatea scade, când sunt slabi – creşte. Ex.: Când intrăm în apă rece, treptat ne acomodăm. Gradul adaptării sistemelor de analizatori este diferit: - gradul înalt de adaptare – s. tactile, de lumină; - gradul mediu de adaptare – s. auditive, s. de durere (la durere nu ne adaptăm).
La analizatorul vizual se distinge: adaptare la întuneric; lumină. Într-un întuneric absolut pupila creşte de 17 ori, iar după o oră sensibilitatea vizuală sporeşte de 2000 ori, datorită intrării în funcţiune a celulelor cu bastonaşe. Descreşte sensibilitatea, când trecem de la obscuritate la lumină, se produce mult mai repede. Asupra sporirii sensibilităţii vizuale influenţează: - schimbările în receptori; - mărimea orificiului pupilei; - intensificarea muncii bastonaşelor; - munca reflex-condiţionată a mecanismelor centrale ale analizatorilor. Adaptarea la întuneric e legată de sporirea sensibilităţii la întuneric. c) Interacţiunea senzaţiilor este schimbarea sensibilităţii unui sistem de analizatori sub influenţa activităţii altui sistem de analizatori. Astfel, sensibilitatea unui organ senzorial se modifică nu numai datorită unei stimulări specifice lui, ci şi prin excitarea altui organ senzorial, fenomen, ce demonstrează existenţa unei interacţiuni între diverşi stimuli. Această modificare se explică prin legăturile corticale între analizatori, prin legea inducţiei concomitente. Legitatea generală a interacţiunii senzaţiilor: excitanţii slabi într-un sistem de analizatori măresc sensibilitatea altui sistem, cei puternici o micşorează. Lazarev a demonstrat că sunetul constant al unui diapazon este auzit mai tare, când simultan se aprinde o lumină şi mai slab, când ea se stinge. Senzaţiile gustative slabe măresc sensibilitatea vizuală. Sporirea sensibilităţii, ca rezultat al interacţiunii analizatorilor, precum şi în urma exersărilor sistematice se numeşte sensibilizare. Ex.: Când ne ştergem faţa, gâtul cu apă rece (se produce o excitare a simţului termic). Când mestecăm tablete dulci-acrii (stim.gustativ). d) Contrastul senzaţiilor este schimbarea intensităţii şi calităţii sub influenţa excitantului anterior sau concomitent. La acţiunea concomitentă a 2 excitanţi apare contrastul sincronic. Un astfel de contrast se observă în senzaţii vizuale. Ex.: Verdele pe roşu – pare şi mai verde; Verde pe alb – aceeaşi intensitate; O bilă cafenie pe negru – pare a fi mai mică. Contrastul consecutiv este atunci când după un excitant rece acţionează altul uşor – cald, dar care pare a fi fierbinte. Senzaţiile de acru sporesc senzaţiile de dulce.
e) Sinestezia este excitarea de către senzaţiile de aceeaşi modalitate a senzaţiilor de altă modalitate. Deci, în acelaşi timp un stimul, ce acţionează asupra unui receptor, poate produce şi senzaţii caracteristice unui alt analizator (acţionarea tº conduce la apariţia senzaţiei vizuale). Sinestezia poate fi interpretată ca un caz particular al interacţiunii senzaţiilor, care se manifestă nu numai în 
schimbarea nivelului de sensibilitate, ci şi în intensificarea senzaţiilor, modalităţii date, prin coexcitarea senzaţiilor, altor modalităţi. Ex.: Vorbim de voci ascuţite, voci catifelate, reci. f) Semnificaţia este un stimul semnificativ pentru subiect sesizat mai uşor şi mai repede dintre un şir de alţi stimuli cu intensitate mai mare, chiar dacă are intensitate mică.