Constient, Subconstient , Inconstient

1.4 Constient

1.5 Subconstient

1.6 Inconstient

1.1. Conştientul (conştiinţa)
Conştiinţa este una dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieţii psihice (nivelul superior de dezvoltare al psihicului). Deci conştiinţa este structura psihică de suport a vieţii interioare şi constituie nucleul vieţii psihice. Conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără inconştient) sau nimic (psihologia fără conştiinţă). Dintr-un termen esenţial la debutul psihologiei ştiinţifice, conştiinţa s-a transformat într-un termen ignorat timp de mai bine de 70 de ani. „Conştiinţa a fost eliminată din psihologia ştiinţifică şi a revenit în prim-plan numai în ultimii ani, după şapte decenii de exil” (Baars, 1998). Este meritul lui Piaget (1974) de a-i fi redat statutul ştiinţific de prim rang. Astăzi termenul de „conştiinţă” şi problematica fascinantă a conştiinţei fac obiectul predilect al „ştiinţelor spiritului”, al psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. Autori precum D.C. Dennet (1991), D. Edelman (1992), O. Flanagan (1992), N. Humphrey (1992), R. Searle (1992), J. Paillard (1994), D. Pinkas (1995), B.J. Baards (1998) etc. au publicat articole şi monografii de specialitate dedicate problematicii conştiinţei, cu mare audienţă nu numai în lumea specialiştilor, ci şi în cea a publicului larg. Aşadar, conştiinţa îşi reia statutul central şi fundamental în gândirea şi cercetarea psihologică. Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea este pură subiectivitate, din faptul că se manifestă în experienţele personale, nefiind, de regulă, accesibilă altuia. Conştiinţa este „locul senzaţiilor şi al percepţiilor noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a ceea ce însoţeşte activitatea spiritului” (Sillamy, 1980, vol. I, p.264). Definiţia lui Sillamy, deşi reuşeşte să surprindă unele
elemente esenţiale ale naturii şi funcţiilor conştiinţei, sugerează cu mai mare acuitate întrebarea „Ce înseamnă a fi conştient?”. În vederea clasificării ei argumentate, o scurtă incursiune în istoria psihologiei poate fi instructivă. După opinia psihologilor români, în definirea conştiinţei au fost parcurse trei mari etape: prima se înscrie în intervalul de la începuturile psihologiei ştiinţifice şi până prin anii ’30; a doua cuprinde perioada anilor ’40–’60; a treia începe cu anii ’70 şi continuă până în zilele noastre. Etimologia cuvântului (con-scientia: con-science)
demonstrează că organizarea conştientă este o reproducere cu ştiinţă, în care individul dispune de o serie de informaţii, ce pot fi utilizate în vederea descifrării, înţelegerii şi interpretării unui nou obiect, fenomen, eveniment. Sub raport psihologic, omul îşi dă seama de „ceva” anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni, impresii. În virtutea experienţei anterioare obiectul are un ecou informaţional în subiect, în sensul că este conştientizat aproape imediat. Conştiinţa presupune includerea particularului în general şi identificarea generalului în particular. Conştiinţa este nivelul psihic superior de reflectare a realităţii caracteristic doar omului şi nu în toate cazurile. Conştiinţa este forma cea mai superioară de reflectare psihologică, este rezultatul condiţiilor social-istorice de formare a omului în cadrul activităţii de muncă, care se află permanent în comunicare (cu ajutorul limbajului) cu alţi oameni. În acest sens conştiinţa este „un produs social”. Omul este unicul dintre fiinţe, care este capabil de autoanaliză, autocontrol şi autoapreciere. Aptitudinea de a se reflecta pe sine însăşi în complexul activităţii vitale este aptitudinea de a fi conştient de sine. Reflectarea relaţiilor sociale de către om se numeşte conştiinţă socială. Conştiinţa socială se prezintă sub două forme fundamentale:
 ideologică;
 psihologică.

Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei. Dar există două feluri de conştiinţă:
 conştiinţa implicită – primitivă, nediferenţiată, care există şi la animalele superioare;
 conştiinţa reflexivă – conştiinţa de sine, de „eu”, într-adevăr specific umană.
Conştiinţa de sine (explicită) e precedată de „sentimentul de sine”, stare confuză, dinaintea momentului, când persoana va judeca, va aprecia modul său de existenţă. La baza evoluţiei conştiinţei stă formarea treptată a unei scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp. Prin sistematizarea reflecţiilor asupra fenomenului de conştiinţă şi a definiţiilor diverse date acestuia se pun în evidenţă, implicit sau explicit, şi funcţiile conştiinţei:
 funcţia de semnificare sau de cunoaştere;
 funcţia de relaţie;
 funcţia de sinteză;
 funcţia de autosupraveghere;
 funcţia de adaptare;
 funcţia reglatorie (de autoreglaj voluntar);
 funcţia informaţional-cognitivă;
 funcţia de orientare spre scop;
 funcţia anticipativ-predictivă;
 funcţia creativ-proiectivă;
 funcţia finalistă.

Henri Ey (1900–1977) savant francez, teoretician al conştiinţei, oferă în două dintre lucrările sale (Conştiinţa, 1963; Manual de psihiatrie, 1967, împreună cu Bernard şi Brisset) o concepţie profundă referiotare la conştiinţă. A fi conştient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vieţii psihice sau doar unora dintre acestea. Savantul francez propune o definire complexă a conştiinţei, asigurând astfel unitatea şi totodată eterogenitatea fenomenelor de conştiinţă. „A fi conştient înseamnă a trăi particularitatea experienţei proprii, transformând-o în universalitatea ştiinţei ei. Cu alte cuvinte, conştiinţa trebuie descrisă ca o structură complexă, ca organizare a vieţii de relaţie a subiectului cu alţii şi cu lumea.” Ey demonstrează că „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”. Aşadar, individul îşi încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile sale experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană. Astfel, putem să definim conştiinţa ca:
Prin această definiţie cercetătorii au dorit să specifice că sfera conştiinţei nu se suprapune peste sfera psihicului; conştiinţa este doar „o parte” a psihicului, desigur, cea mai importantă. În al doilea rând, a fost subliniată funcţia generală a conştiinţei (integrarea activ-subiectivă), în fine, precizăm finalitatea conştiinţei (adaptarea la mediu). Printr-o asemenea formulare s-a realizat un acord cu unele puncte de vedere foarte recente. Definitie: „o formă supremă de organizare psihică, prin care se realizează integrarea activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea / adaptarea continuă a individului la mediul natural şi social”

1.2. Subconştientul
Poziţia subconştientului în psihologie este destul de imprecisă. Termenul a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, căpătând diferite denumiri. Astfel, el a fost considerat când o postconştiinţă, când o preconştiinţă. Unii autori l-au denumit chiar „inconştient normal”. În prezent, există tendinţa de a-l defini prin opoziţie cu conştiinţa, spunându-ni-se mai degrabă ce nu este decât ce este. Grand dictionnaire da le psychologie (1994, p.760) defineşte subconştientul ca fiind: „ansamblul stărilor psihice, de care subiectul nu este conştient, dar care influenţează comportamentul său.” Tot de acolo aflăm că, conştientul reprezintă un conţinut de gândire „mai puţin conştient,” aflat la limita accesibilităţii în spirit, la limita stabilităţii în conştiinţă. Termenul, în opinia autorului citat, este în momentul de faţă abandonat. Reber, în schimb, apropie subconştientul de inconştient. El afirmă că în anumite circumstanţe termenul de subconşteint este sinonim cu cel de inconştient. În aceste condiţii, o serie de clarificări sunt absolut necesare. Noţiunea de subconştient, sub o formă sau alta, cu o denumire sau alta, se păstrează şi este utilizată în psihologie. Unii autori o includ chiar în titlurile cărţilor lor. De exemplu, Ion Biberi a publicat în a. 1938 o lucrare intitulată Funcţiile creatoare ale subconştientului, iar în a. 1970 – o alta, cu titlul Visul şi structurile subconştientului. Conservarea noţiunii de subconştient în psihologie este firească, deoarece subconştientul reprezintă una dintre ipostazele importante ale psihicului, care nu poate fi nici ignorată, nici redusă sau identificată cu alte ipostaze ale acestuia. Subconştientul dispune nu numai de conţinuturi specifice, ci şi de mecanisme şi finalităţi proprii. Subconştientul se referă la structurile abisale ale personalităţii („psihologia adâncimilor”). Pentru psihanalişti, subconştientul este parte a psihicului, care tinde să revină în conştiinţă şi presează în mod continuu asupra conştiinţei omului. Este o zonă abisală (profundă) limitată, în care nu se posedă o conştiinţă clară. Sigmund Freud şi neofreudiştii consideră subconştientul ca fiind: 1) deschis şi orientat spre conştiinţă; 2) presupune o oarecare transparenţă, putând fi considerat o conştiinţă latentă; 3) este un ansamblu de servo-mecanisme şi implicaţii nemijlocite ale conştientului, rezervă de informaţii şi operaţii din care se constituie faptele de conştiinţă. Trăsăturile definitorii sunt: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilizarea cu aceasta. Înţelegerea conţinutului specific, mecanismelor şi finalităţilor proprii subconştientului nu au fost realizate dintr-o dată, ci a parcurs o serie de etape. Într-o primă etapă, cei mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o formaţiune sau un nivel psihic, ce cuprinde actele foste cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele, ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să păşească pragul conştiinţei. Această accepţie transpare din cele mai multe definiţii care i s-au dat. Astfel, Th. Ribot a definit subconştientul drept o „conştiinţă stinsă”. Lăsând la o parte faptul că o conştiinţă stinsă n-ar avea nici un fel de rol în viaţa psihică a individului (poate mai degrabă ar fi trebuit să fie considerat o „conştiinţă adormită”, capabilă oricând, în funcţie de împrejurări şi de solicitări, să se trezească), se remarcă definirea subconştientului pornind de la conştiinţă. Şi în viziunea altor autori, cum ar fi de pildă Janet şi Pierce, subconştientul apare ca un fel de conştiinţă inferioară, ce coexistă cu cea centrală. „O parte mai mult sau mai puţin considerabilă a acestor reacţii continuă să rămână închisă în forma inferioară. Acestea sunt actele subconştiente. S-a acreditat şi ideea că, deşi amplasat între conştient şi inconştient, subconştientul este orientat mai mult spre conştiinţă. El nu este total obscur, ci presupune un anumit grad de transparenţă, putând fi considerat, de aceea, o „conştiinţă implicită”.

Inconştient Conştient (Idealul)
Subconştientul Fig. 1 Reprezentarea schematic a psihicului uman (după Henri Ey) În a doua etapă a fost conştientizat nu numai caracterul limitat al definirii subconştientului, ci s-a trecut la elaborarea unei noi concepţii. Meritul cel mai mare îi revine lui Henri Wallon, care a formulat încă din 1924 o serie de idei extrem de iteresante cu privire la subconştient. Subconştientul este definit de Henri Wallon (1924) ca o „cerebraţie latentă”, ce are loc „sub simplicitatea aparentă a percepţiilor”. În afară de surprinderea şi sublinierea caracterului dinamic al subconştientului, se conturează mai pregnant ideea existenţei lui ca nivel de sine stătător, dinstict atât de conştient, cât şi de inconştient. Acest punct de vedere, o dată câştigat, permitea concentrarea asupra caracteristicilor subconştientului, pe funcţiile lui specifice, care să-l diferenţieze şi să-l individualizeze în raport cu celelalte două ipostaze ale psihicului. Principalele trăsături ale subconştientului apar din amplasarea lui topografică între conştient şi inconştient. Acestea sunt:
 latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o stare latent până când vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă);
 coexistenţa cu conştiinţa (de obicei, conţinuturile subconştientului sunt o altă expresie a conţinuturilor conştiinţei, poate mai concentrată, mai condensată, ele neintrând în conflict cu conţinuturile conştiinţei, ci coexistând cu acestea);
 facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientul se pune în slujba conştiinţei, devine un fel de „servitor” al ei);
 filtrarea şi medierea conţinuturilor, care trec dintr-un nivel în altul (conţinuturile conştiinţei nu trec direct în inconştient, ci „se opresc” pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi în subconştient, la fel petrecându-se lucrurile şi cu conţinuturile inconştientului, care mai întâi tranzitează subconştientul şi abia apoi pătrund în conştiinţă).
Toate aceste particularităţi ale subconştientului au fost bine sintetizate de Paul Popescu-Neveanu, care vorbea de proximitatea subconştientului faţă de conştiinţă şi de compatibilitatea cu ea. Aceasta demonstrează că, deşi se amplasează între conştient şi inconştient, subconştientul este mai aproape de conştient, iar conţinuturile lui sunt mai asemănătoare cu cele ale conştientului decât cu cele ale inconştientului. Subconştientul este considerat din această perspectivă un servo-mecanism al conştiinţei, o ipostază a psihicului aflată în slujba conştiinţei, o rezervă de informaţii şi operaţii din care se constituie, uneori, faptele de conştiinţă, aceasta din urmă avându-şi totuşi izvorul în afara ei, în realitatea materială şi socială înconjurătoare. Această idee apare şi la alţi autori. „Subconştientul conţine ceea ce nu se află în centrul atenţiei, dar care poate avea efecte asupra conştienţei” (Atkinson, 1993). În fine, subconştientul nu este un simplu dublet al conştientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de conţinuturi şi legităţi de funcţionare bine individualizate.
Sinele „Id”
Eu-l „Ego”
Supra Eu-l „Superego”

1.3. Inconştientul
Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice, în legătură cu care poziţiile de negare sunt de afirmare abundă în literatura de specialitate. Discuţiile cu privire la accepţiile noţiunii, la natura psihică a inconştientului, la rolul lui în existenţa umană sunt atât de numeroase, prolixe şi contradictorii, încât creează un tablou deconcertant referitor la inconştient. Se afirmă chiar că psihologia a renunţat să mai plaseze în centrul preocupărilor sale teoretice şi practice noţiunea de conştiinţă, în favoarea celei de inconştient. Chiar dacă inconştientul a captat în ultima vreme într-o mai mare măsură atenţia psihologilor, nu se poate susţine fără a greşi că ei au încetat să se mai preocupe de studiul conştiinţei. Vom încerca să analizăm câteva dintre problemele mai importante ale inconştientului ca ipostază a psihicului. Există un număr destul de mare de fenomene şi reacţii psihice, care intervin în activitatea noastră, fără a ne da seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi al posibilităţilor de acţiune existente, neactualizate îl denumim, în mod obişnuit, inconştient. Astăzi includem în inconştient mai întâi tot bagajul de cunoştinţe, imagini, idei achiziţionate şi care nu ne sunt utile în prezent. Ele rămân într-o stare de latenţă; unele vor fi actualizate frecvent, altele poate niciodată. Apoi găsim toată rezerva de acte automate, priceperi şi deprinderi, care nu sunt necesare pentru moment (ştiu să dansez, dar nu e cazul etc.). Ele intervin când o cere situaţia prezentă. Tot inconştiente sunt unele percepţii obscure (sub pragul, la care devin conştiente), dar influenţând comportamentul (mulţi excitanţi condiţionaţi pot rămâne în afara conştinţei). În fine, afectivitatea este în mare măsură inconştientă: scopuri, dorinţe, sentimente, care n-au legătură cu momentul prezent. În ce priveşte sentimentele, chiar când sunt actualizate, când intervin în conduită, ele nu sunt conştiente în întregimea lor (îmi dau seama că ţin la tatăl meu, dar nu ştiu ce sacrificii aş fi în stare să fac pentru a-l şti mulţumit.) Psihologul japonez Tanenari Chiba (1884–1972) susţinea că funcţiile conştiente şi inconştiente ale vieţii psihice nu diferă fundamental, ele fiind guvernate de legi, ce dispun de aceeaşi natură. Conştiinţa şi inconştientul au aceeaşi orientare şi conţinuturi de aceeaşi natură. Identificarea celor două niveluri de organizare a vieţii psihice echivalează practic cu negarea specificului ambelor. Aceste obstacole epistemologice au frânat constituirea şi evoluţia concepţiilor asupra inconştientului. Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Sigmund Freud, medic psihiatru vienez (părintele psihanalizei), care, deşi nu a introdus noţiunea respectivă în psihologie, a elaborat o concepţie structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului, furnizând chiar şi o metodă de sondare şi asanare a lui. Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui S. Freud, acesta are meritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconştientului, dar a ajuns la mari exagerări şi unilateralitate. În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instanţe. 1. Sinele („id”) – care ar fi principalul sediu al inconştientului, imaginat ca un rezervor unde „clocotesc” dorinţele noastre, instinctele. Freud a caracterizat două instincte esenţiale: - instinctul vieţii – tendinţa spre plăcere („Libido”), pe care mereu a identificat-o cu tendinţele sexuale; - instinctul morţii – („Thanatos”), tendinţa spre distrugere. Ambele instincte încearcă mereu să treacă la acţiune, dar sunt ţinute în frâu de a doua instanţă; 2. Supraeul „superego” – acesta este alcătuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El se formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copiilor neconforme cu moralitatea;
3. Eul („ego”) – principalul sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele prezente în „sine”, de interdicţiile supraeului, căutând un compromis între ele, în funcţie de realitate. Acest compromis obligă

eul să alungă în inconştient (sinele) toate tendinţele, aspiraţiile, care nu se pot realiza (fenomen numit de Freud „ refulare”). Concepţia lui Freud are o bază reală: există mereu conflicte între dorinţele noastre şi obligaţiile morale Eul, în funcţie de conştiinţa morală şi de realitate, caută mereu o soluţie optimă. Dar Freud susţine o supremaţie a sinelui, a forţelor inconştiente. Investigaţiile şi cercetările directe asupra inconştientului au fost precedate de „lansarea” filosofică a noţiunii respective de către marii metafizicieni germani din epoca postkantiană (Schelling, Hegel, Schopenhauer). „Filosofia inconştientului” (mai cunoscută este cea a lui Hartman) a creat o ambianţă favorabilă recunoaşterii inconştientului. De asemenea, cercetările experimentale efectuate după 1880 de şcoala de la Salpetriere (Charcot) sau de cea de la Nancy (Bernheim) au constituit solul fertil în care şi-a înfipt rădăcinile, mai târziu, psihanaliza centrată pe „psihologia profunzimilor” şi pe găsirea unui conţinut specific noţiunii de inconştient. Din „ filosofia inconştientului” două idei prezintă interes: una dintre ele consideră că prin natura sa inconştientul este iraţional, cealaltă vede în inconştient o adevărată forţă, ce guvernează întreaga viaţă a individului. Prima idee se conturează cel mai bine în opera lui Arthur Schopenhauer (1788–1860), în lucrarea Lumea ca voinţă şi reprezentare (1819). Pentru filosoful german voinţa reprezintă o forţă iraţională şi activă, omul însuşi fiind o voinţă fără conştiinţă. Intelectul uman se află în serviciul voinţei. „Voinţa este profesorul, iar intelectul servitorul” (după Schopenhauer). Acest mod de a concepe inconştientul va contamina multe concepţii psihologice elaborate ulterior. Cea de-a doua idee va avea însă o mai mare răspândire. Carl-Gustav Carus (Vorlesungen über Psychologie, 1831) consideră că „viaţa psihică conştientă îşi are cheia în regiunea inconştientului”. Pentru E. von Hartman (1842–1906) (Philosophie de l'Inconştient, 1869), atât viaţa organică, cât şi cea spirituală (psihică) sunt dominate de inconştient. În opinia lui Hartman, inconştientul este prezent în percepţii, în formularea conceptelor, în raţionamente; el guvernează sentimentele; în el îşi au sursa descoperirile geniale. Mulţi alţi filosofi au avut contribuţii remarcabile la fundamentarea filosofică a inconştientului. Kant folosea expresia „reprezentări întunecate” pentru a desemna inconştientul. Fichte vorbea despre „intuirea fără conştiinţă a lucrurilor”, Schelling despre „inconştientul etern” ca temei absolut al conştiinţei, Nietzsche, în prelungirea moraliştilor francezi, despre „impurităţile spiritului”. Informaţiile pertinente cu privire la fundamentarea filosofică a inconştientului găsim într-o lucrare semnată de V.D. Zamfirescu (1998). Primele rezultate ale cercetărilor medicale făcute în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului şi disocierii personalităţii au conturat mult mai mai bine premisele unei psihologii a inconştientului. Binet şi Janet, elevii lui Charcot, psihiatrul american Morton Prince (1854–1929), care a studiat la Nancy, vedeau în inconştient reversul conştiinţei, incapabilă de a sintetiza ansamblul vieţii psihice, unele fenomene scăpându-i de sub focarul analizei. Inconştientul apărea în viziunea acestor autori mai degrabă ca o slăbiciune a Eului şi a conştiinţei, ca o deficienţă psihologică, în sfârşit, ca un automatism psihic. Oricum, rolul inconştientului nu mai putea fi negat, din moment ce începuseră a se aduce probe experimentale sau cvasiexperimentale în sprijinul existenţei lui. Freud va fi însă cel, care va da o definire şi o fundamentare ştiinţifică inconştientului. Inspirat şi influenţat de ideile filosofilor, psihologilor şi psihopatologilor dinaintea lui, Freud a propus o asemenea concepţie despre inconştient. Fără a intra în amănunte, considerăm că principalele merite ale lui Freud în investigarea inconştientului sunt: descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional, corelativ procesului refulării; trecerea de la interpretarea inconştientului ca substantiv, ce desemnează faptele mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică, ceea ce înseamnă că proprietatea, „calitatea” de a fi inconştiente o au nu numai amintirile, ci şi mecanismele de refulare sau ceea ce porneşte de la Supraeu; multiplicarea zonelor, ce se sustrag conştiinţei, considerarea inconştientului ca fiind profund, abisal, şi nu doar un simplu „automatism psihic”, cum apărea el la Janet.

În jurul concepţiei lui Freud asupra inconştientului s-a păstrat multă vreme o tăcere aproape jenantă. Austriecii Bleuler (1857–1939) şi Jung (asistentul său), ungurul Sandor Ferenczi (1873–1933), englezul Alfred Ernest Jones (1879–1958) încep să utilizeze metodele lui Freud. În 1910 a luat fiinţă Asociaţia Psihanalitică Internaţională, al cărei preşedinte a fost ales Jung, asociaţie, care va reuni primii freudieni (Alfred Adler, Otto Rank, Theodor Reik etc.). Totodată, încep să se contureze şi primele disidenţe, ceea ce face ca cercetările asupra inconştientului să intre într-o nouă etapă, pe care am putea-o denumi postfreudiană. Pentru Adler, psihismul inconştient este determinat de voinţa de putere şi de sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficienţe fizice, fie ale inferiorităţii reale sau presupuse ale Eului. Omul dispune de o tendinţă importantă de superioritate, astfel încât dezvoltarea lui psihică se datorează luptei, ce are loc la nivel inconştient între o tendinţă negativă (sentimentul de inferioritate) şi o tendinţă pozitivă (sentimentul de superioritate), aceasta din urmă fiind orientată spre compensare. În concepţia lui Adler, compensarea joacă acelaşi rol, pe care îl avea refularea la Freud, numai că Adler cade în aceeaşi greşeală săvârşită şi de Freud: absolutizarea acestui mecanism. Mulţi alţi autori (Melanie Klein, Anna Freud, Daniel Zagache, Jacques Lacan etc.) au adus contribuţii importante la teoria inconştientului, făcând din psihanaliză, aşa cum se exprima un exeget francez, un umanism, punând bazele unei morale şi unui comportament nou. Françoise Dolto, fondatoarea psihanalizei copilului în Franţa, propune o tratare a inconştientului dintr-o perspectivă foarte extinsă (Inconscient et destins, 1988). Mai recent, în Franţa a început să prindă contur o psihologie socială clinică de inspiraţie psihanalitică. Două dintre lucrările unor autori, ce aparţin acestei noi orientări, au apărut şi în traducere românească (Barus-Michel, Giust-Desprairies şi Ridel, 1998; Sirota, 1998). Adrian Neculau, iniţiatorul traducerii acestor lucrări în limba română, scrie în prefaţa primei lucrări citate: „Psihologia socială clinică se simte bine în vecinătatea psihanalizei. Utilizează multe dintre conceptele acesteia, metodele sale de investigaţie, are predilecţii pentru problematica acesteia. Inconştientul, fantasmele, comportamentele defensive, ca şi cele ofensive sunt tărâmul lor comun” (Neculau, 1998). Expansiunea problematicii inconştientului, în linii generale, şi a psihanalizei, în particular, până şi în psihologia socială clinică, justifică poate cel mai elocvent „ triumfurile psihanalizei”. Totuşi, prin diversitatea lor, cercetările psihanalitice exprimă dificultatea conceperii într-o manieră unitară a inconştientului. Unii autori, printre care se numără însuşi Freud, au definit inconştientul într-o manieră restrictivă şi exclusivistă, considerânu-l doar rezervorul tendinţelor înfrânate, înăbuşite, refulate, frustrate. Inconştientul este cel care explică lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele etc. Alţi autori definesc inconştientul într-o manieră negativă, insistând mai mult asupra rolului său în ansamblul vieţii psihice. În viziunea acestor autori inconştientul apare ca haos, ca iraţional, învolburare de pulsiuni oarbe, ce nu cunosc nici o organizare, cu efecte dezorganizatorice şi inhibitive asupra vieţii psihice, ca ţinând chiar de patologia mintală. Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivă, ca fiind o formaţiune psihică, ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. „Inconştientul nu trebuie conceput ca un receptacul de amintiri, ca un refulat oarecare, ci ca o structură asimilatoare, o schemă dinamică deschisă lumii, organizând elementele primite (biologice, sociale, culturale), modelându-le, integrându-le în psihic şi dând un sens fiinţelor şi lucrurilor” (Sillamy, 1980).
 Din faptul că inconştientul are o funcţionalitate mai puţin previzibilă, o desfăşurare mai haotică, nu trebuie să deducem că el ar fi lipsit de ordine, de orice rânduială. El nu este lipsit de organizare, ci dispune de un alter ego, el neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aceasta nu înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale subiectivităţi.

 Din faptul că inconştientul se manifestă impulsiv sau spontan nu trebuie să se tragă concluzia că structurile sale nu sunt suficient de bine conturate.
Ei, de exemplu, consideră că principalele „structuri” ale conştientului sunt:
 sistemul neurovegetativ sau autonom cu funcţiile sale (respiraţie, circulaţie, digestie etc.);
 automatismele psihologice sau „inconştientul subliminal” exprimat de organizarea normală a câmpului conştiinţei;
 baza inconştientă a persoanei, care conţine stadii arhaice. Aşadar, experienţa psihosomatică inconştientă, infrastructura câmpului conştiinţei şi formele primitive ale existenţei persoanei sunt sisteme de forţe, care constituie inconştientul.
Deşi structurile sale sunt mai simple decât cele ale conştiinţei, inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:
 rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţii psihice a individului;
 rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinări şi recombinări spontane:
 rol de asigurare a unităţii Eului, prin faptul că este principalul depozitar al programelor informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale pe baza cărora, prin organizare specifică, se emancipează conştiinţa.
Inconştientul face parte integrantă din fiinţa umană, nelăsând-o neinfluenţată în nici una din ipostazele sale existenţiale normale sau patologice. Faptul că inconştientul este diferit în manifestările sale nu putea să scape celor, care s-au ocupat cu abordarea lui. Aşa încât foarte curând a început să se vorbească nu de inconştient în linii generale, ci de variate tipuri sau moduri de inconştient. Însuşi Freud deosebea trei tipuri de inconştient:
 unul latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a devein conştiente;
 altul format din faptele psihice refulate;
 al treilea, constituind partea cea mai importantă a eului ideal.
Dwelshauvers prezenta în lucrarea sa L’inconscient, apărută în a. 1919, o multudine de tipuri de incoştient. Ralea, care s-a referit în a. 1926 la clasificarea lui Dwelshauvers, le-a redus la două forme fundamentale:
 inconştientul funcţional, cu subdiviziunea în inconştientul fiziologic şi inconştientul psihic;
 inconştientul adaptiv, tot cu două subdiviziuni: inconştientul automatic şi inconştientul afectiv.
Pavelcu, în lucrarea sa din a. 1941, utilizând criteriul dimensiunilor vieţii spiritual (verticală, orizontală, logitudinală), deosebea trei forme ale inconştientului, şi anume: inconştientul abisal; inconştientul periferic; inconştientul temporal (Pavelcu, 1982). Nu ne mai referim şi la alte clasificări, ci specificăm doar faptul că diferenţierile dintre tipurile sau modurile de inconştient provin din felul, în care este rezolvată problema naturii inconştientului şi cea a rolului acestuia în viaţa psihică. În cursul noilor orientări psihologice se disting doar trei tipuri de inconştient: inconştientul cerebral; inconştientul colectiv; inconştientul cognitiv, ele revenind în actualitate. Concluzii În dinamica vitală a conştientului principalul sistem de referinţă rămâne conştiinţa, deoarece prin intermediul ei omul reproduce în mod adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător conduita. Este necesar să consemnăm, susţinea Ei, „subordonarea organică a inconştientului făţă de conştient” (Ey, 1983), deoarece numai în felul acesta vom ajunge în posesia conştiinţei morale şi vom evita pierderea libertăţii adusă de dezorganizarea fiinţei conştiente o dată cu maladiile mintale. Conştiinţa se implică în însăşi realizarea destinului uman, acesta din urmă nefiind altceva decât „conştiinţa acţiunii şi a scopurilor” sau „conştiinţa personalităţii întregită în dimensiunea ei temporară” (Pavelcu, 1982). Conştiinţa superioară a conduitei sale îi oferă omului posibilitatea de a se conduce în viaţă.

1.4. Relaţia dintre conştient şi inconştient
Relaţia dintre conştient şi inconştient a fost cel mai adesea abordata fie prin: - opoziţia metafizică a celor două niveluri de organizare structural-funcţională a psihicului - reducţia simplist-mecanicista a unuia la altul În felul acesta nu numai că problema nu era soluţionată, dar nu se creau nici macar premisele soluţionării ei. Fiecare dintre cele două niveluri de organizare structural-funcţională a psihicului işi are propriile sale conţinuturi, mecanisme şi legităţi proprii care nu pot fi reduse unele la altele. În anumite limite, fiecare dintre ele actioneaza independent unul de altul. Inconştientul poate funcţiona şi atunci când structurile conştiente sunt destrămate, cum se întamplă în cazurile patologice. Totuşi, în ciuda unei relative independenţe funcţionale a celor două niveluri structural-funcţionale ale psihicului, starea normală, firească, existenţială şi acţională a lor o reprezinta interacţtiunea şi interdependenta lor. Între conştient şi inconştient există în mod curent relaţii dinamice vitale, fară de care însăşi integritatea SPU este pusă îin pericol. Conştientul şi Inconştientul sunt momente funcţionale inseparabile ale psihicului uman. Ceea ce la un moment dat este conştient la un alt moment dat poate deveni inconştient. De regulă, conştient este ceea ce se acordă cu experienşa individului şi îi foloseste în planul activităţii, pe când inconştient este acel conţinut psihic care contrazice experienţa individului, în virtutea acestui fapt el fiind respins. Continuturile psihice conştiente se stochează în inconştient Ele nu sunt însa inactive, ci le însotesc pe cele constiente, le tensionează în funcţie de împrejurări. La rândul ei, Constiinta apare când ca un factor declansator al comportamentului uman, când ca mecanism de sistematizare şi valorizare a structurilor inconstientului. Inconştientul activează, modifică descărcările energetico-informaţionale ale conştientului, conştientul restricţionează şi stabilizează inconştientul. Aşadar, între conştient şi inconştient nu exista o simpla suprapunere de faze energetice sau o simpla succesiune de fenomene întâmplătoare, independente unele de altele, ci relaţii logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentală. Reglarea apare sub sub două înfăţişări: 1. atat ca o coechilibrare interna a nivelurilor de organizare structural-functionala a psihicului 2. ca o echilibrare a sistemului psihic cu solicitarile externe. Atunci cand una sau alta dintre aceste forme de echilibrare este perturbata, se perturba intregul sistem psihic uman. Tipurile de relaţii între conştient şi inconştient
1. Relaţiile circulare dintre conştient şi inconştient constau în faptul că oricare dintre continuturile conştientului trece în inconştient, pentru ca în urma germinaşiei să treacă din nou, nu neaparat toate, în conştient. Multe dintre structurile inconştientului sunt generate de activarea constientă, în timp ce unele continuturi ale conştientului provin din inconştient Schimburile si transformarile sunt continue şi reciproce: inconştientul preia sarcinile fixate conştient şi le prelucrează în maniera sa specifică, conştientul captează rezultatele unor asemenea prelucrări.
2. Relaţiile de subordonare integrativă dintre conştient şi inconştient presupun subordonarea şi dominarea unuia de către celălalt. Sensul acestei subordonări se repercutează asupra valorii comportamentului, a supremaţiei conştientului sau, dimpotrivă, a omniprezentei incoştientului, într-un caz fiind vorba despre ,,înălţarea” omului, în cel de-al doilea caz de ,,degradarea” lui. Relaţile de subordonare integrativă iau două forme distincte:

 dominarea inconştientului de către conştient (conştientul prin acţiunile si operaţiile lui proprii schiţează, înţelege, stăpâneşte impulsurile inconştientului, mai ales unele dintre pornirile lui care vin în contradicţie cu valorile sociale unanim acceptate);
 dominarea conştientuli de catre inconştient (inconştientul îşi impune, direct sau indirect, tendinţele, forţele lui agresoare; aceste relaţii apar cu precădere în stările de afect, de transă creatoare, în stările patologice care presupun o răsturnare a raporturilor fireşti, inconştientul devenind principalul reglator al conduitei, ca în cazul psihozelor).
3. Relatiile de echilibrare dintre conştient şi inconştient presupun realizarea unui uşor balans între stările conştiente şi cele inconştiente, fără predominanţa vădită a unora sau altora dintre ele. Practic este vorba despre acele stări psihice în cadrul carora individul nu este nici total conştient, nici total inconştient (stările de aţipire, de reverie, spontaneitate, contemplaţie)

În dinamica vitală a conştientului şi inconştientului principal sistem de referinţă rămâne conştiinţa deoarece prin intermediul ei omul reproduce în mod adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător conduita .