Sistemul nervos , maduva spinarii, encefalul, sistemul nervos vegetativ

C5

10. Sistemul nervos – descriere, componente,

fiziologia sistemului nervos, fiziologia neuronului,

fiziologia sinapsei, fiziologia centrilor nervosi

(maduva spinarii, encefalul, sistemul nervos

vegetativ), reflexul neconditionat, reflexul

conditionat, procese corticale fundamentale,

  activitatea nervoasa superioara

SISTEMUL NERVOS

Totalitate a centrilor nervoşi şi nervilor care asigura comanda şi coordonarea viscerelor şi a aparatului locomotor, primirea mesajelor senzoriale şi funcţiile psihice şi intelectuale. Sistemul nervos se afla la locul său în embrionul uman începând cu a cincea săptămână de gestaţie.



Sistemul nervos (SN), împreună cu sistemul endocrin, reglează majoritatea funcţiilor organismului. SN are rol, în special, în reglarea activităţii musculaturii şi a glandelor secretorii (atât exocrine, cât şi endocrine) în timp ce sistemul endocrin reglează, în principal, funcţiile metabolice. Reglarea activităţii musculare scheletice este realizată de SN somatic, iar reglarea activităţii musculaturii viscerale şi a glandelor (exo- şi endocrine) este realizată de SN vegetativ. Între SN şi sistemul endocrin există o strânsă interdependenţă.



Sistemul nervos (SN) este un sistem de integrare a vieţii somatice, vegetative şi endocrine.

Avem astfel:

– sistem nervos somatic (SNS) → prin care se asigură legătura cu mediul înconjurător;



– sistem nervos vegetativ (SNV) → prin care se asigură conducerea şi funcţionarea organelor interne.



Reglarea nervoasă a funcţiilor corpului se bazează pe activitatea centrilor nervoşi care prelucrează informaţiile primite şi apoi elaborează comenzi ce sunt transmise efectorilor. Din acest punct de vedere, fiecare centru nervos poate fi separat în două compartimente funcţionale:



1) compartimentul senzitiv, unde sosesc informaţiile culese la nivelul receptorilor;



2) compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.



Aşadar, fiecare organ nervos are două funcţii fundamentale: funcţia senzitivă şi funcţia motorie.



Mecanismul fundamental de funcţionare a sistemului nervos este actul reflex (sau simplu, reflexul).



Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la stimularea unei zone receptoare.



Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex, alcătuit din cinci componente anatomice: receptorul, calea aferentă, centrii nervoşi, calea eferentă şi efectorii.



1. Receptorul → structură excitabilă care răspunde la stimuli prin variaţii de potenţial gradate proporţional cu intensitatea stimulului. Majoritatea receptorilor sunt celule epiteliale diferenţiate şi specializate în celule senzoriale (gustative, auditive, vestibulare).



2. Calea aferentă → receptorii vin în contact sinaptic cu terminaţiile dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali sau din cei de pe traiectul unor nervi cranieni (senzitivi şi micşti).



3. Centrii nervoşi → in cazul unui reflex elementar (format din doi neuroni, unul senzitiv şi unul motor), centrul nervos al reflexului este reprezentat de neuronul motor (reflexe monosinaptice).



Prin centrul unui reflex se înţelege totalitatea structurilor din sistemul nervos central care participă la actul reflex respectiv.



4. Calea eferentă → reprezintă axonii neuronilor motori somatici şi vegetativi prin care se transmite comandă către organul efector.



5. Efectorii → pentru sistemul nervos somatic, efectorii sunt muşchii striaţi, iar pentru sistemul nervos vegetativ sunt muşchii netezi, glandele endocrine şi cele exocrine.

Sistemul nervos este format din ţesutul nervos, constituit din celule specializate (neuroni) şi din celule de susţinere (celule nevroglice) :

Neuronul unitatea morfo-funcţională a sistemului nervos.



Neuronii sunt o clasă de celule specifice pentru sistemul nervos. Neuronul este o celulă adaptată la recepţionarea şi transmiterea informaţiei, unitatea elementară (celulară), embriologică, anatomică, funcţională, trofică şi metabolică a sistemului nervos.



Funcţionarea sistemului nervos face să intervină un lanţ de neuroni, care se articulează între ei prin sinapse, neuronul asigura conducerea influxului nervos, iar sinapsa asigura transmisia acestui influx fie de la un neuron la altul, fie de la un neuron la un organ-tinta, de exemplu, muşchiul în cazul unei sinapse neuromusculare. Această transmisie este realizată prin intermediul unei substanţe chimice denumită neurotransmiţător.



După funcţia pe care o îndeplinesc, neuronii pot fi:

→ receptori (senzitivi) – care, prin dendritele lor, recepţionează stimulii din mediul exterior sau din interiorul organismului (somatosenzitivi şi viscerosenzitivi);

→ motori – ai căror axoni sunt în legătură cu organele efectoare (somatomotori sau visceromotori);

→ intercalari (de asociaţie) – care fac legătura între neuronii senzitivi şi motori.

Un neuron este constituit dintr-un corp celular (soma), în care se găseşte un nucleu şi din prelungiri, axonii pe de o parte, dendriticele de cealaltă parte. Dendritele recepţionează impulsul nervos şi îl conduc spre corpul neuronului. mpulsurile sunt primite de către dendrite prin sinapse. Axonul este proiecţia neramificată a unui neuron, care conduce impulsul nervos dinspre corpul celular (soma) spre periferie, unde contactează alte celule nervoase, glande sau muşchi prin sinapse. Axonii pot fi foarte lungi, de exemplu cei mai lungi axoni sunt cei care formează nervul sciatic, adică cei care pleacă din baza coloanei vertebrale şi ajung în degetul mare al fiecărui picior: pot avea până la un metru. În porţiunea terminală se ramifica în aşa numiţii “ butoni terminali”, care conţin vezicule cu mediatori chimici, ce mediază transmiterea influxului nervos la nivelul sinapselor. Sinapsa este regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron şi un organ efector (muşchi, glandă etc.).



Corpii neuronali constituie substanţa cenuşie a SN iar prelungirile, substanţa albă.

Nevroglia → rolul de susţinere a neuronilor, de hrănire a acestora, de transmitere a influxului nervos, de digestie a resturilor neuronale. Nevrogliile sunt capabile de diviziune, spre deosebire de neuron care nu este. Din punct de vedere al numărului, celulele gliale se găsesc în organismul uman în raport de 10 / 1 faţă de neuroni.



Creierul şi măduva spinării sunt formate în cea mai mare parte din substanţă albă şi substanţa cenuşie. Substanţa cenuşie o formează  corpul neuronului, în timp ce substanţă albă conţine axonii izolaţi cu tecile de mielina. Substanţa cenuşie din măduva spinării este înconjurată de masa nervoasă a substanţei albe, în schimb în creier substanţa cenuşie este aşezată periferic.



Lichidul cefalorahidian este un lichid care se găseşte în cavităţile ventriculare ale creierului şi în canalul central al măduvei spinării, precum şi între foitele care învelesc diversele părţi ale sistemului nervos central. Rolul fiziologic al LCR este de protecţie biomecanică (amortizare şi menţinere a formelor anatomice proprii SNC) şi biodinamica (eliminarea surplusului de lichid interstiţial, menţinerea homeostaziei mediului în care funcţionează neuronii).



Meningele → învelişul encefalului şi a măduvei spinării format din trei membrane conjunctive:



dura mater, constituită din ţesut conjunctiv dens, slab vascularizat; aderă la formaţiunile osoase ce protejează organele nervoase  craniu şi coloană vertebrală);

arahnoida este un ţesut conjuctiv, avascular, aderent la duramater. Între ea şi piamater există lichid cefalorahidian (LCR);

pia mater este un ţesut conjunctiv care aderă la organele nervoase. Are vascularizaţie nutritivă.





Structura sistemului nervos



Pe plan anatomic, sistemul nervos este format din două ansamble distincte, sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic.

I. Sistem nervos central (nevrax) – format din miliarde de neuroni (celule nervoase) conectaţi între ei şi dintr-un ţesut de susţinere interstiţial (nevroglie). El cuprinde encefalul protejat de craniu şi măduva spinării, amplasată în coloana vertebrală.



I.1. ENCEFALUL

Parte superioară a sistemului nervos central, constituită din trunchiul cerebral, diencefal, din cerebel şi din creierul mare (emisferele cerebrale), asigurând controlul întregului organism.  Rolul specific al creierului este de a prelucra informaţia. Sediul principal al acestui proces este scoarţa cerebrală care funcţionează în strânsă legătură cu numeroase structuri subcorticale.



Informaţia pătrunde în sistemul nervos prin intermediul receptorilor, de unde este transmisă pe căi specifice la scoarţă, în ariile senzitive specifice. Aceste informaţii sunt apoi comparate, la nivelul ariilor asociative, cu informaţiile culese de la ceilalţi analizatori, precum şi cu datele din memorie. Pe baza sintezei complexe a tuturor informaţiilor este elaborată starea de conştienţă şi sunt luate deciziile automate şi cele voluntare.


Structura



Encefalul ocupa cutia craniană şi conţine elementele:

– trunchiul cerebral, care prelungeşte măduva spinării, amplasat în coloana vertebrală, cuprinde, începând de jos în sus, bulbul rahidian, protuberanta inelară şi pedunculii cerebrali;



– diencefalul;

– cerebelul sau creierul mic este o masă rotunjita situată în spatele trunchiului cerebral;

– emisferele cerebrale ( creierul mare ).



Encefalul este protejat de către oasele cutiei craniene, membranele meningeale, lichidul cefalorahidian.







I.1.1. Trunchiul cerebral



Format din trei etaje: bulbul (măduva prelungită), puntea lui Varolio (protuberanţa) şi pedunculii cerebrali (mezencefal). Uneşte encefalul cu măduva spinării.



Bulbul şi puntea au o porţiune ventrală, în care predomină substanţa albă, şi o porţiune dorsală, în care predomină substanţa cenuşie.



Substanţa albă asigura conexiunile de la un punct la altul al encefalului, precum şi între encefal şi măduva. Substanţa cenuşie asigura receptarea informaţiilor, analizarea lor şi elaborarea răspunsurilor (contracţiile musculare, de exemplu).



Funcţiile trunchiului cerebral :



Unele funcţii ale trunchiului cerebral se desfăşoară la nivelul componentelor sale, iar altele sunt realizate de ansamblul elementelor care îl formează.



La nivelul bulbului, întâlnim două funcţii fundamentale ale SN: funcţia reflexă şi funcţia de conducere.



În bulb se închid numeroase reflexe, dintre care unele au rol vital. Distrugerea bulbului duce la moarte imediată. Principalele reflexe bulbare sunt acelea care asigură reglarea a trei funcţii cardinale ale organismului: digestia, circulaţia şi respiraţia.



Puntea este sediul a numeroase reflexe, dintre care enumerăm: reflexul cornean de clipire (produce închiderea pleoapelor la stimularea corneei), reflexul auditiv de clipire (clipit reflex, determinat de un zgomot neaşteptat), reflexele masticator, salivator al glandelor submaxilare şi sublinguale, lacrimal, de supt, maseterin (reflex miotatic al muşchilor maseteri).



I.1.2. DiencefalulMai este denumit şi creierul intermediar fiind aşezat deasupra mezencefalului şi sub emisferele cerebrale, care îl acoperă. În unele clasificări este introdus în structura creierului propriu-zis (mare).



Structura  → compus din: talamus, metatalamus, epitalamus, hipotalamus. In legatura stransa cu diencefalul sunt doua glande endocrine hipofiza pe partea ventrala si epifiza pe partea dorsala.



Hipotalamusul este partea din diencefal conectată la reglarea activităţii viscerale, la activitatea sistemului nervos vegetativ şi la reglarea sistemului endocrin. Hipotalamusul reprezintă centrul superior de integrare, reglare şi coordonare ale funcţiilor principale ale organismului. Are legături strânse cu scoarţa cerebrală, mai ales cu sistemul limbic, participând la integrarea vegetativo-somatică şi la elaborarea reacţiilor instinctive şi emoţionale.



Talamusul→ sunt de fapt doua structuri de marimea unor nuci, impartite si ele in mici nuceli. Sunt un fel de de relee situate deasupra trunchiului cerebral, care primesc informatiile venite de la diferitele organe de simt si le analizeaza inainte de la le trimite la cortexul cerebral.



 Metatalamus → este format din cele doua perechi de corpi geniculati, 2 mediali (stâng si drept) si 2 laterali (stâng si drept), care sunt situati înapoia talamusului. Corpul geniculat medial reprezinta releul talamic al caii auditive, în timp ce corpul geniculat lateral reprezinta releul talamic al caii vizuale. Corpul geniculat medial are conexiuni cu colicul inferior homolateral, iar cel lateral, cu colicul superior homolateral.



Epitalamus → este constituit din glanda epifiza si nucleul habenular, legat de centrii olfactivi de la baza emisferelor cerebrale. Nucleul habenular intervine in orientarea capului in functie de sursa olfactiva (de miros).



I.1.3. Cerebelul



Se află în cutia craniană în partea inferioară, posterioară a acesteia. Este poziţionat în spatele trunchiului cerebral. Cerebelul are forma unui fluture, prezentând o porţiune mediană, vermisul, şi două porţiuni laterale, voluminoase, numite emisferele cerebeloase.



Funcţiile cerebelului sunt: funcţia reflexă şi funcţia de conducere.







I.1.4.  Creierul mare ( emisferele cerebrale )



 Reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central. Sunt separate prin fisura longitudinală şi unite în profunzimea ei prin corpul calos, comisura anterioară, comisura posterioară şi comisura fornixului.  Se mai numeste telencefal.



Sunt 3 santuri principale, respectiv: santul central (scizura lui Rolando), santul lateral (scizura lui Silvius) si şantul parieto-occipital (scizura perpendiculara). Aceste 3 scizuri mari delimiteaza cei 4 lobi cerebrali (frontal, temporal, parietal si occipital).



Dacă este secţionat se observă substanţa cenuşie, la suprafaţa emisferelor sau aglomerată în anumiţi nuclei din profunzimea creierului, şi substanţa albă în interior.



Substanţa cenuşie corespunde zonelor cu aglomerări de celule nervoase, iar cea albă fibrelor nervoase, prelungiri ale celulelor din substanţa cenuşie. Sustanta albă asigura conducţia influxului nervos fie de la un centru nervos la altul, fie între un centru nervos şi un nerv.



Fiecare emisfera asigura controlul motricitatii si al sensibilitatii din jumatatea de corp opusa: fibrele nervoase ajung in partea opusa corpului, traversand linia mediana a trunchiului cerebral sau a maduvei spinarii. Emisfera dreapta actioneaza asupra partii stangi a corpului si invers. Dar cele doua emisfere nu au nici acelasi volum si nici aceleasi functii. Intr-adevar, localizarea zonei vorbirii difera de la individ la individ: la dreptaci (80 % din populatie), aceasta zona se afla in emisfera stanga; la majoritatea stangacilor, aceasta exista in cele doua emisfere sau, mai rar, (5 %), este situata doar in emisfera dreapta. Se spune ca emisfera in care este situata zona vorbrii este cea dominanta. Activitatea mai complexă a membrului superior drept, precum şi localizarea centrului vorbirii în emisfera stângă determină asimetria de volum, emisfera stângă fiind mai dezvoltată la dreptaci.



Structura :

a). Scoarţa cerebrală ( cortexul cerebral )



Stratul exterior de la nivelul creierului. El este împărţit în mai mulţi lobi: frontal, parietal, temporal şi occipital. Reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos.



Segmentul cel mai evoluat al nevraxului, centrul integrator al senzaţiilor, motricităţii, conştiinţei, voinţei, învăţării, memoriei, stărilor emoţionale şi comportamentale. Cortexul cerebral este stratul exterior de la nivelul creierului.



Suprafaţa scoarţei cerebrale variază între 1400 – 2800 cm2, din care mai puţin de jumătate este vizibilă la suprafaţă, restul fiind ascunsă în şanţuri şi fisuri. Grosimea ei este între 1,5 – 4,5 mm.



Scoarţa cerebrală este divizata, în funcţie de apariţia pe scala evolutivă, în arhicortex, paleocortex şi neocortex. Neocortexul este cel mai nou apărut şi constituie aproximativ 90% din totalitatea cortexului cerebral.



– Paleocortexul (sistemul limbic) → cele mai importante componente ale sistemului limbic sunt calea olfactivă, formată din nervii olfactivi şi bulbul olfactiv, corpul amigdalian. Are rol determinant in mecanismele memoriei de lungă durată (la acest nivel se pare că suntstabilite aspecte legate de ceea ce trebuie memorat şi unde se va stoca informaţia), emoţii (este structura cea mai importantă pentru viaţa emoţională, fiind numit „centrul emoţional ”, comportament , motivatie si dorinta sexuala).



– Neocortexul → alcătuit din şase straturi celulare, reprezintă sediul proceselor psihice superioare – activitatea nervoasă superioară – ANS. Curent, prin aceasta se înţeleg procesele care stau la baza memoriei, învăţării, gândirii, creaţiei.



b). Substanţa albă şi substanţa cenuşie



Substanta (materia) cenusie este un tesut de culoare gri, aflat in maduva spinarii si encefal, fie in profunzimea creierului mare sau la suprafata celui mic si a emisferelor cerebrale. Are rol de centru nervos: primeste mesajele, analizeaza informatiile si elaboreaza raspunsurile.



Substanta (materia) alba este un tesut de culoare albicioasa, aflat in maduva spinarii si encefal, care asigura transmiterea influxului nervos de la un centru nervos la celalalt sau de la un centru neros la un nerv.

Funcţiile scoarţei cerebrale

La baza proceselor corticale stau actele reflexe. Există două categorii de reflexe: necondiţionate şi condiţionate. Reflexele necondiţionate sunt înnăscute şi comune tuturor indivizilor, sunt constante şi invariabile, adică nu dispar şi se produc în acelaşi fel, ori de câte ori excitantul se repeta; se moştenesc, adică se transmit neschimbate generaţiilor de indivizi din aceeaşi specie; arcul lor reflex se închide la nivelele inferioare ale axului cerebro-spinal (măduvă, trunchi cerebral) şi au căi preformate (există şi la naştere) .



Unele reflexe necondiţionate sunt simple: clipit, tuse, stranut, vomă, secreţie salivară, altele sunt reflexe complexe care se produc in lanţ şi sunt cunoscute sub numele de instincte: alimentar, de apărare, de reproducere, etc.



Reflexele condiţionate sunt dobândite în cursul vieţii, sunt temporare, individuale şi nu au căi preformate. Arcurile lor reflexe se închid la nivelul cortexului. Reflexele condiţionate se formează pe baza celor necondiţionate, prin coincidenţă repetată în timp a doi excitanţi, unul necondiţionat şi unul condiţionat. Mecanismul formării unui reflex condiţionat consta în stabilirea unei legături funcţionale temporare intre focarele de excitaţie corticală ale celor doi excitanţi care coincid (necondiţionat şi condiţionat), în situaţiile în care excitantul condiţionat este foarte puternic şi nu este urmat de excitantul necondiţionat sau este urmat la un interval mare de timp, focarul necondiţionat este inhibat şi reflexul nu se mai produce.



Excitaţia şi inhibiţia sunt două procese fundamentale care reprezintă doua stări funcţionale ale sistemului nervos. Excitaţia este starea de activitate a neuronilor dintr-un centru nervos, care transmisă la un organ efector (muşchi, glanda etc.), provoacă, menţine sau accelerează activitatea acestuia. Inhibiţia este procesul opus excitaţiei prin care se ajunge la diminuarea, întârzierea sau încetarea activităţii organului efector. Ea este, de asemenea, un proces activ.



I.2. MĂDUVA SPINĂRII



 Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos aproximativ cilindrică, în lungime de circa 40 cm, care este situată în interiorul canalului vertebral de la creier până la vertebrele inferioare. Este compusă din aglomerări de neuroni şi fascicule de fibre nervoase.



Măduva spinării are două funcţii principale. În primul rând, ea funcţionează ca un sistem de conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. Această funcţie este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori; fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi, ce pleacă din diferite parţi ale creierului. Ele coboară pe distanţe variate prin măduva spinării şi la capătul lor la mare distanţă de creier, vin în contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motori aparţinând sistemului nervos periferic. Mesajele pot fi transmise prin intermediul sinapselor, între neuronii periferici şi cei spinali. A doua funcţie a măduvei spinării este funcţia reflexă prin care se  controlează activităţile reflexe simple. Aceasta se obţine prin neuroni, ale căror prelungiri se extind pe distanţe mici în sus şi în jos prin măduva spinării şi prin interneuroni care transmit mesajele direct între neuronii senzitivi şi cei motori.



Limita superioară a măduvei corespunde găurii occipitale sau emergenţei primului nerv spinal (C1), iar limita inferioară se află în dreptul vertebrei L2.



Măduva spinării nu ocupă toată grosimea canalului vertebral. Între peretele osos al vertebrelor şi măduvă se află cele trei membrane ale meningelor vertebrale care asigură protecţia şi nutriţia măduvei.



Măduva spinării este protejată de către  canalul coloanei vertebrale, meninge şi lichidul cefalorahidian.


Structura



Măduva spinării este formată din substanţă cenuşie, dispusă în centru, sub formă de coloane, având în secţiune transversală aspectul literei „H” şi substanţă albă la periferie, sub formă de cordoane.



 1. Substanţa cenuşie → este constituită din corpul neuronilor. Bara transversală a „H”-ului formează comisura cenuşie a măduvei, iar porţiunile laterale ale „H”-ului sunt subdivizate în coarne: anterioare, laterale şi posterioare. Ea conţine corpi ai neuronilor, deci aici se afla centri nervoşi.



În coarnele anterioare se găsesc neuroni motori şi somatici. Au rolul de a controla activitatea musculaturii striate, determinând contracţia acesteia. Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi (aduc şi duc informaţii de la organele interne). În coarnele posterioare ale măduvei spinării se găsesc neuronii somatici şi senzitivi, care aduc informaţii de la organele receptoare (ex: de la piele).  În jumătatea anterioară a coarnelor laterale se găsesc neuroni visceromotori – care realizează motilitatea (contracţia) musculaturii netede viscerale. În jumătatea posterioară a coarnelor laterale se găsesc neuroni viscerosenzitivi, care primesc informaţii de la organele interne (exemplu: durerea de stomac).



2. Substanţa albă → conţine axoni grupaţi în fascicule. Deci, ea are funcţia de conducere a impulsurilor nervoase:

spre creier (căi ascendente, senzitive);

dinspre creier (căi descendente, motoare);

între etajele măduvei.

Substanţa albă este alcătuită din prelungiri ale neuronilor din măduva spinării sau din alte formaţiuni nervoase, şi se grupează în tracturi şi fascicule, care se împart în:



fascicule ascendente (senzitive) – care aduc informaţii de la periferie (organele receptoare) până la centrii nervoşi;

fascicule descendente (motorii) – care duc informaţii (comenzi) de la centrii nervoşi până la periferie (organele efectoare).

Substanţa cenuşie este formată în mare parte din corpi neuronali, dar printre aceştia se afla şi prelungiri neuronale (axoni şi dendrite). Substanţa albă conţine majoritar axoni mielinizati, dar printre aceştia se găsesc şi corpi neuronali, dendrite sau axoni fără mielina.



II. SISTEMUL  NERVOS  PERIFERIC



 Sistemul nervos periferic cuprinde acele componente ale sistemului nervos, care se află în afara creierului şi a măduvei spinării (cele două formând sistemul nervos central): nervii cranieni, nervii spinali şi ganglionii spinali cu prelungirile lor.



 Nervii → alcătuire de fibrele nervoase ale neuronilor (axoni şi dendrite), care mai cuprind celulele lui Schwan (mielina). Fibrele nervoase răspândite în axul cerebrospinal participa la formarea căilor de conducere iar cele din afara axului, la formarea nervilor periferici. Aşadar, nervul reprezintă o aglomerare de prelungiri ale neuronului. Neuronul este o celulă nervoasă, nervull fiind o aglomerare de axoni şi dendrite.



Într-un nerv coexista două feluri de fibre: fibrele, care conduc informaţiile spre organe şi ţesuturi, fibrele senzitive, care transporta informaţiile către sistemul nervos central.  Printre fibre, se deosebesc, de altfel, fibrele somatice (aparţinând sistemului nervos al vieţii de relaţie, conştient), care inervează muşchii scheletici, pielea şi articulaţiile, şi fibrele vegetative (aparţinând sistemului nervos autonom), care inervează peretele şi muşchii viscerelor, glandelor.



Ganglionul nervos → ingrămădire de celule, formând o mică umflătură pe traiectul nervilor. Un ganglion nervos conţine corpii celulari ai neuronilor (celule nervoase), micile centre de comandă ale neuronilor ale căror prelungiri formează nervii.


Nervii spinali


Nervii spinali sau rahidieni, în număr de 31 de perechi, au originea în măduva spinării şi constituie căile de conducere a influxului nervos spre/şi de la măduva spinării. Nervii spinali sunt nervi micşti, fiind alcătuiţi din fibre senzitive şi fibre motorii.



Nervii spinali aparţin sistemului nervos somatic periferic. El constituie căile de conducere a impulsurilor nervoase ( receptori – centrii nervoşi medulari – organul efector ).



Nervii spinali sunt MICŞTI, în număr de 31 de perechi:


–          8 cervicali;

–          12 toracali;

–          5 lombari;

–          5 sacrali;

–          1 coccigian.

Nervul spinal este format din două rădăcini, trunchi şi ramuri. Nervii spinali sunt formaţi din două rădăcini:



→ anterioară (ventrală), motorie;



→ posterioară (dorsală), senzitivă, care prezintă pe traiectul ei ganglionul spinal.



 Nervii cranieni → reprezintă componenta craniană a sistemului nervos periferic, fiind nervi cu origine la nivelul encefalului. Omul posedă 12 perechi de nervi cranieni, dintre care 10 îşi au originea aparentă în trunchiul cerebral. Nervii cranieni asigură inervaţia senzitivo-motorie a extremităţii cefalice şi de asemenea importante funcţii senzoriale. Dupa caz, ei transporta stimulii de la organele de simt pana la creier, transmit comenzile motorii ale creierului catre diferiti muschi.



Tipuri de nervi → nervul olfactiv, optic (transmite informaţia vizuală), nervul oculomotor (inervează muşchiul ridicător al pleoapei), nervul facial (inervează muşchii feţei, a gâtului şi permite închiderea gurii), nervul spinal (controlează muşchiul sternocleido – mastoidian → înclinarea capului de aceeaşi parte şi rotirea spre partea opusă) , etc.


Sistemul nervos periferic are două mari componente: sistemul nervos somatic, care se găseşte sub control conştient, şi sistemul nervos autonom, care este sub control subconştient.



Sistemul nervos somatic →  are un rol dublu. În primul rând, colectează informaţii din mediul extern de la organele de simţ, cum ar fi ochii, care conţin celule receptoare specializate. Semnalele de la aceşti receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos central, prin fibrele senzitive. În al doilea rând, transmite mesaje prin fibrele motorii de la sistemul nervos central la muşchii scheletici, iniţiind astfel mişcarea.



Comanda mişcările şi poziţia corpului şi permite perceperea de către piele a diferitelor senzaţii (tactile, căldura, durere) şi descoperirea prin celelalte organe de simţ a mediului înconjurător (văz, auz, miros). El este constituit din neuroni senzitivi şi neuroni motori. El este format din :



Centri nervoşi situaţi în encefal şi măduva spinării ;

Nervi aferenţi externi , care conduc informaţia de la organele de simţ spre sistemul nervos central;

Nervi eferenţi somatici, prin care impulsul nervos de la sistemul nervos central vine spre muşchii scheletici.



Sistem nervos vegetativ (autonom) → coordonează funcţiile automate, fără un efort mental deliberat din partea noastră, ale unor organe cum ar fi inima, plămânii, stomacul, intestinul, vezica urinară, organele sexuale şi vasele sanguine. El este alcătuit în întregime din nervi motori aranjaţi în releu pornind de la măduva spinării către diferiţi muşchi.



Reglează activitatea organelor interne, ( viscerelor ) la vertebrate.

Denumit încă şi sistem nervos autonom, el este complementar sistemului nervos somatic şi reglează îndeosebi respiraţia, digestia, excreţiile, circulaţia ( bătăile cardiace, presiunea arterială ).

Sistemul nervos vegetativ poate fi împărţit în:

Sistem nervos parasimpatic este, ca regulă generală, responsabil de punerea în stare de odihnă a organismului, regenerarea după stres şi funcţionarea digestiei. El acţionează prin intermediul unui neurotransmiţător, acetilcolina, şi încetineşte ritmul cardiac, stimulează sistemul digestiv şi limitează contracţiile sfincterelor.



Sistem nervos simpatic →  sau sistemul nervos ortosimpatic, pune organismul în stare de alertă şi îl pregăteşte pentru activitate. Ei acţionează prin intermediul a doi neuro – transmiţători, adrenalina noradrenalina. Acest sistem creşte activitatea şi respiratorie, dilata bronhiile şi pupilele, contracta arterele, face să fie secretata sudoarea în schimb, el frânează funcţia digestivă.

Acest sistem funcţionează relativ independent de sistemul nervos central (creier)


Întregul sistem autonom este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus. Dacă, de exemplu, nivelul oxigenului scade în urma efortului, hipotalamusul comanda sistemului autonom creşterea frecvenţei cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat.