Semnele si simptomele afectiunilor aparatului
respirator: tuse, expectoratie, dispnee, ortopnee,
cianoza, junghi thoracic, modificari toracice, febra.
Principalele tulburări funcţionale provocate de o afecţiune pulmonară sunt: dispneea,
durerea toracică, tusea ,expectoraţia, hemoptizia, sughiţul şi tulburările vocii.
Dispneea este dificultatea de a respira. Spre deosebire de respiraţia normală, care este
involuntară, respiraţia dispneică este conştientă, voluntară, penibilă. Bolnavul resimte o "sete de
aer". Cu alte cuvinte, bolnavul dispneic simte pe de o parte necesitatea de a respira, iar pe de alta
că efortul respirator pe care-l face este insuficient.Se ştie că, în stare normală, mişcările respiratorii
au o frecvenţă constantă, o amplitudine egală şi un ritm regulat, în timp ce în stări patologice
aceste caracteristici se modifică şi apare dispneea.
După circumstanţele de apariţie se deosebesc: dispneea permanentă (insuficienţă cardiacă
avansată, pneumotorax), dispneea de efort (procese pleuropulmonare care scad ventilaţia
pulmoanră, insuficienţă cardiacă), dispneea de decubit (bolnavul nu poate sta culcat, fiind obligat
să şadă) şi dispneea paroxistică, întâlnită în astmul bronşic şi în insuficienţa ventriculului stâng
(astmul cardiac şi edemul pulmonar acut).
După ritmul respirator, se deosebesc bradipneea sau dispneea cu ritm rar (procese
obstructive ale căilor respiratoare, astm bronşic ) şi polipneea sau tahipneea - (dispnee cu creşterea
frecvenţei mişcărilor respiratorii, depăşind 40/min.) (majoritatea bolilor pleuropulmonare şi
cardiovasculare).
După timpul respiraţiei care e tulburat, se întâlnesc dispneea inspiratorie (edem al glotei,
corp străin în laringe), dispneea expiratorie (astmul bronşic şi emfizemul pulmonar) şi dispneea
mixtă, în care dificultatea interesează atât inspiraţia cât şi expiraţia şi care se întâlneşte atât în
pleureziile cu lichid mult, cât şi în pneumonia masivă. În unele stări patologice pot apărea tulburări
ale ritmului respirator, întâlnind în acest sens mai multe tipuri de respiraţii .
Respiraţia de tip Cheyne-Stokes este o respiraţie periodică, caracterizată prin alternanţe de
polipnee şi apnee. Respiraţiile cresc progresiv în amplitudine şi frecvenţă, ating un apogeu, apoi
descresc până ce încetează. Perioada de apnee durează 10 până la 20 de secunde, după care ciclul
reîncepe. Acest tip de respiraţie se întâlneşte în insuficienţa cardiacă stângă, în ateroscleroza
cerebrală, în tumori şi accidente vasculare cerebrale, uremii etc.
Respiraţia de tip Kussmaul este o respiraţie în patru timpi: inspiraţie-pauză-expiraţiepauză.
Mişcările respiratorii sunt profunde şi zgomotoase. Apare în coma diabetică.
Respiraţia de tip Biot se caracterizează prin cicluri de respiraţii întrerupte de perioade de
apnee de 5 până la 20 de secunde. Este o respiraţie agonică.
În practica curentă, dispneea este expresia unei afecţiuni a aparatului respirator sau cardiovascular.
Durerea poate sugera deseori diagnosticul, dar nu orice durere toracică exprimă o boală a
aparatului respirator.
Se disting dureri: pleurale (junghiul din pleurezie, durerea atroce din pneumotoraxul
spontan), parenchimatoase pulmonare (junghiul din pneumonie, durerea violentă din embolia
pulmonară, gangrena pulmonară), parietale (fracturi şi neoplasme costale, herpesul zoster, cancerul
sau tuberculoza vertebrală, boli reumatismale etc.), toracice, de origine cardiovasculară,
abdominale iradiate la nivelul toracelui (dureri veziculare, pancreatita acută).
Unele caractere particulare ale durerilor pot da indicaţii preţioase. O durere vie, atroce, care
imobilizează toracele şi opreşte respiraţia, însoţită de stare de colaps, se întâlneşte în
pneumotoraxul spontan şi în embolia pulmonară. Junghiul toracic este o durere vie, localizată,
acută şi superficială, exagerată de tuse şi de respiraţie profundă. Se întâlneşte în pleurite, pleurezii,
pneumonii, congestii pulmonare etc. Durerea în umărul drept poate proveni de la o pleurită
diafragmatică sau de la o afecţiune a veziculei biliare. Durerea care se amplifică cu mişcările
respiratorii, sugerează o fractură costală. Durerile accentuate prin compresiunea punctului dureros,
sunt de obicei parietale.
Tusea este un act reflex sau voluntar, care are drept rezultat expulzarea violentă a aerului şi
în unele cazuri a corpurilor străine din căile respiratorii. Ca mecanism general, actul tusei cuprinde
o fază inspiratorie, în care aerul pătrunde în plămâni, o fază de compresiune, prin închiderea
glotei, şi o fază de bruscă expulzie a aerului prin contracţia muşchilor abdominali, ridicarea
violentă a diafragmului şi deschiderea forţată a glotei. In cursul celui de-al treilea timp, odată cu
coloana de aer, sunt proiectate în afară şi expectoraţia, mucozităţile sau corpurile străine. Aceste
trei faze reprezintă o secusă de tuse.
Tusea poate fi: uscată, fără expectoraţie (pleurite, faza iniţială a bronşitelor acute sau a
tuberculozei pulmonare) sau umedă, urmată de expectoraţie. Acesta este semnul unui proces
bronşic sau parenchimatos pulmonar (bronşită acută sau cronică, supuraţii bronşice sau
pulmoanare, pneumonie etc.).
Tusea seacă este vătămătoare, deoarece poate răspândi infecţia, poate epuiza cordul drept şi
tulbură somnul, de aceea trebuie combătută.
Există şi alte tipuri de tuse: tusea cvintoasă, care se întâlneşte în afecţiunea denumită tuse
convulsivă şi se caracterizează prin mai multe expiraţii puternice şi zgomotoase, urmate de o
inspiraţie forţată, numită repriză; tusea bitonală - în două tonuri - trădează o paralizie a nervului
recurent stâng; tusea lătrătoare, zgomotoasă, apare în adenopatii traheobronşice şi tumori
mediastinale; tusea surdă, răguşită, voalată, survine în afecţiuni laringiene; tusea emetizantă,
urmată de vărsături alimentare, este întâlnită în tusea convulsivă.
Uneori, tusea apare în anumite poziţii care, favorizează eliminarea conţinutului unor
cavităţi (ca în tuberculoza pulmonară, dilataţia bronşică) sau în anumite momente ale zilei. Astfel,
tusea poate surveni noaptea (de obicei în afecţiuni cardiace), poate fi matinală (supuraţii
bronhopulmonare cu secreţie abundentă), vesperală sau de seară (în special în tuberculoză).
După etiologie, tusea poate fi: faringiană (faringite acute şi cronice), laringiană (laringite
sau tumori laringiene), bronşică (bronşite, dilataţii bronşice, cancer bronşic), pulmonară
(pneumopatii acute sau cronice), pleural (pleurite), mediastinală (tumori, insuficienţă cardiacă,
pericardite).
Asistenta medicală trebuie să urmărească şi să ştie să interpreteze tusea. Trebuie să
liniştească tusea de iritaţie (laringită, bronşită), obişnuind bolnavul să-şi stăpânească tusea şi
recomandându-i să evite fumatul, discuţiile, deschiderea gurii în inspiraţie, aerul uscat sau
temperatura prea ridicată, să tuşească cu batista la gură etc. De asemenea, trebuie să aşeze
bolnavul în poziţia care permite expectoraţia şi, la nevoie, să utilizeze tusea artificială, aspiraţia
bronşică etc.
Expectoraţia este procesul prin care se elimină produsele formate în căile respiratorii, în
mod current. Prin expectoraţie se înţeleg atât actul de expulzie, cât şi produsele eliminate (sputa).
Expctoraţia reprezintă, fără îndoială, materialul patologic cel mai periculos, fapt pentru care
trebuie luate măsuri de asepsie riguroasă. Este contraindicat să se fumeze sau să se ia masa, fără
dezinfectarea mâinilor care au venit în contact cu scuipătoarea. Expectoraţia are o valoare
fundamentală din punct de vedere diagnostic, mai ales dacă este recentă. Trebuie precizate
totdeauna cantiatea, aspectul, culoarea şi mirosul. Expectoraţia apare când exsudatul alveolar sau
secreţia bronşică creşte, declanşând tusea. Adeseori femeile şi copiii nu ştiu să expectoreze,
înghiţind sputa eliminată prin tuse.
După cum am menţionat, expectoraţia are mai multe caractere, de care trebuie să se ţină
seama.
Cantitatea. În mod obişnuit nu se elimină după fiecare tuse mai mult de 50 ml. în unele boli
(dilataţie bronşică, abces şi gangrena pulmonară, tuberculoză pulmonară avansată), cantitatea
creşte, uneori chiar până la 300 – 400 ml/24 de ore. O varietate specială de expectoraţie este
vomica. Prin acest termen se înţelege expulzarea brutală a unei colecţii purulente situate în
parenchimul pulmonar sau în vecinătate, prin deschiderea în căile respiratorii. Apare în abcese
pulmonare, pleurezii purulente, abcese subfrenice.
Culoarea poate furniza de asemenea unele indicaţii. Astfel, sputa din cancerul
bronhopulmonar este roşiegelatinoasă; în infarctul pulmonar, negricioasă; în pneumonie, ruginie;
în tuberculoza pulmonară şi unele dilataţii bronhice, hemoptoică.
Mirosul poate fi fetid în abcesul pulmonar şi în dilataţia bronşică şi putrid, respingător, în
gangrena pulmonară.
Aspectul expectoraţiei este uneori foarte revelator. Sputa mucoasă este vâscoasă, aderentă
şi aerată. Se întâlneşte în bronşita acută şi în astmul bronşic. In această ultimă afecţiune, sputa
poate fi perlată, numită aşa din cauza dopurilor mici şi opalescente de mucină din care este
constituită. Sputa purulentă este cremoasă, alcătuită exclusiv din puroi. Sugerează o supuraţie
bronhopulmonară (dilataţie bronşică, abces pulmonar, tuberculoză pulmonară cavitară, chist
hidatic suprainfectat etc.), evacuată prin bronhie. Sputa mucopurulentă este netransparentă,
galbenă-verzuie, şi o întâlnim în infecţii ale căilor aeriene (bronşite, dilataţii bronşice). Sputa
seromucopurulentă se deosebeşte de precedenta prin adaosul de serozitate. Recoltată într-un pahar
de sticlă, se dispune în patru straturi: un strat purulent grunjos la bază, unul seros mai abundent
deasupra, apoi un strat mucos şi la suprafaţă, un altul spumos. Se constată în dilataţii bronşice şi
abcese pulmonar. Sputa pseudomembranoasă conţine multă fibrină sub formă de membrane. Se
întâlneşte în unele bronşite.
Rolul asistentei medicale constă în a face educaţia bolnavilor asupra modului cum trebuie
să expectoreze şi cum să utilizeaze scuipătorile; să înveţe femeile şi copiii să expectoreze şi să
lupte împotriva rezistenţei acestora faţă de utilizarea scuipătorilor, să remarce şi să obişnuiască pe
bolnav cu utilizarea poziţiei în care să expectoreze cu mai multă facilitate şi abundenţă, să şteargă
cu tampoane de vată montate pe pensă, sputele adunate pe gură şi dinţii bolnavului. De asemenea,
trebuie să strângă şi să măsoare - în eprubete sau pahare gradate – expectoraţia abundentă.
Dezinfectarea scuipătorilor este o regulă absolută.
Pentru dezobstruarea căilor aeriene, se foloseşte uneori, provocarea tusei artificiale. Se
comprimă brusc şi sacadat, ventral, baza toracelui - bolnavul afându-se în poziţie semişezândă -
după o inspiraţie forţată, în timp ce bolnavul face un efort de tuse. Există contraindicaţii speciale:
traumatisme craniene, şi fractura de coloană.În acelaşi scop se efectuează uneori bolnavului - în
poziţie şezândă - compresiuni bruşte şi sacadate la baza toracelui, la sfârşitul unor inspiraţii forţate,
urmate de eforturi de tuse.
Hemoptizia este eliminarea pe gură a unei cantităţi de sânge, provenind din căile aeriene
inferioare. Când sângele provine de la nivelul rinofaringelui, eliminarea poartă denumirea de
epistaxis; când provine de la nivelul gingiilor - de gingivoragie; de la nivelul stomacului - de
hematemeză. Aceste cauze trebuie eliminate deoarece, cu excepţia epistaxisului, când sângele se
elimină de obicei prin nas, în celelalte cazuri, sângele este eliminat tot pe gură.
Hematemeză are unele caractere particulare: apare în timpul unui efort de vărsătură;
sângele este în general mai abundent, neaerat, mai închis la culoare, amestecat cu cheaguri de
sânge şi uneori, cu alimente; începe şi se termină de obicei brusc; în orele următoare bolnavul are
deseori dureri, iar a doua zi melenă (scaun negru, moale şi lucios). În unele cazuri diagnosticul
este dificil: în cazul unei tuse reflexe care însoţeşte hematemeză, al unei tuse emetizante însoţite de
hemoptizie şi al înghiţirii sângelui în cursul unei hemoptizii. Hemoragia de origine bucală
(stomatoragia, gingivoragia) sau rinofaringiană (epistaxis) poate fi luată în discuţie în cazul sputei
hemoptoice. În aceste cazuri, sputa este striată cu sânge sau alcătuită din sânge neaerat, amestecat
în mucus. Se elimină în cantităţi mici, de obicei dimineaţa la trezire şi fără eforturi de tuse. Uneori,
sunt necesare examene de specialitate (O.R.L. etc.).
Caractere distincte. Hemoptizia poate apărea pe neaşteptate, dar de obicei este precedată de
prodroame: senzaţie de căldură retrosternală, gust uşor metalic, sărat, hemă respiratorie însoţită de
stare de teamă, gâdilitura laringiană, care precedă imediat tusea. Eliminarea sângelui este bruscă.
Bolnavul prezintă o criză de tuse, în cursul căreia elimină sânge curat, roşu-viu, aerat spumos,
cantitatea variind între 100 şi 300 ml. Semnele generale constau în paloare, transpiraţie, dispnee,
tahicardie. Eliminarea sângelui se poate repeta peste câteva ore sau în zilele următoare, când apar
în spută şi cheaguri de sânge, care pot fi negricioase. De obicei, după câteva ore bolnavul nu mai
prezintă decât spute hemoptoice, care persistă 2-3 zile. Pot apărea însă şi hemoptizii masive,
fulgerătoare (tuberculoză pulmonară, dilataţie bronşică etc.), când, de obicei fără prodroame,
bolnavul elimină o mare cantitate de sânge şi moare prin asfixie. Forma minimă a hemoptiziei este
sputa hemoptoică fie strită cu sânge, fie roşie sau negricioasă.
Cauzele hemoptiziei pot fi multiple, dar şase domină prin frecvenţă: tuberculoză
pulmonară, cancerul bronşic, dilataţia bronhiilor, chisturile aeriene, stenoza mitrală şi infarctul
pulmonar. În tuberculoza pulmonară, hemoptizia poate apărea: la un bolnav care se ignorează, caz
în care se numeşte hemoragia de alarmă; la un bolnav cunoscut, în timpul unui puseu evolutiv; la
un bolnav stabilizat, cu tuberculoză fibroasă, sau în unele forme de tuberculoză cavitară, cu
caracter fulgerător. în cancerul bronşic, hemoptizia este puţin abundentă, dar frecventă. În dilataţia
bronhiilor şi în chisturile aeriene apar, spute hemoptoice. În infarctul pulmonar apare, sub formă
de spute hemoptoice, vâscoase, aderente, închise la culoare.
Celelalte cauze, deşi numeroase, sunt rare: sindroame hemoragice, supuraţii pulmonare,
traheobronşice, tumori beingne, micoze şi spirochetoze bronşice, astm, bronşite alergice,
pneumoconioze, traumatisme toracice etc.
Tratamentul hemoptiziei urmăreşte: repaus absolut la pat, în poziţie semişezândă, dacă
este posibil pe partea leziunii; repaus vocal absolut. În primele ore sau zile, alimentaţie formată
exclusiv din lichide reci (compot, sirop, limonada, lapte); pungă cu gheaţă pe hemitoracele
presupus bolnav sau pe stern. Ca medicaţie: clorura de calciu (10-30 mi soluţie 10%, i.v. lent),
Vitamina C - 500 mg i.m. sau i.v.; Venostat, Vit. K, Adrenostazin, Clauden, Coagulen sau Manetol
(1-4 fiole/zi). în caz de hemoragii mai severe, cu stare de şoc, mici transfuzii repetate de sânge
proaspăt (50 - 100 ml), trombină în aerosoli, Glanduitrin (1 fiolă, i.m. sau i.v. la 4 ore), Novocaină
1% (10 ml., i.v. foarte lent, după testarea sensibilităţii cu 1 ml s.c). Nu se administrează ergotină,
deoarece agravează hemoptizia. în situaţii speciale - heparină (coagulare intravasculară
diseminată),
sângerare sau Pendiomid (hemoptizii persistente din stenoza mitrală), oxigen s.c.
(pneumoperitoneu), Micoren.
Asistenta medicală are rolul să calmeze pe bolnav şi pe cei din anturajul acestuia, să-l
dezbrace cu blândeţe şi să-l aşeze în pat, în poziţie semişezândă; să-i asigure izolarea,
semiobscuritatea, aerisirea, temperatura moderată (16°); să-i impună imobilitate absolută şi tăcere,
să recomande bolnavului să nu tuşească, să inspire lent şi profund; să-i cureţe gura de cheaguri şi
să-i administreze bucăţi de gheaţă; să nu recomande alimentaţie şi băuturi timp de 24 de ore.
Sughiţul este o contracţie a diafragmului, provocată de iritaţia nervului frenic. Se
întâlneşte în tumori cerebrale şi meningite, dar şi în unele pleurezii, tumori pulmonare, peritonite,
iritaţii gastrice şi esofagiene şi în sarcină. Poate fi şi nevrotic. Se tratează prin unele mijloace
empirice (aplicarea unei lovituri neaşteptate pe spatele bolnavului, gargară prelungită, sugerea unei
bucăţi de zahăr sau gheaţă, provocarea unui reflex de strănut sau de vărsătură, orpirea respiraţiei,
presiune pe globii oculari) sau medicale: ingestii de bicarbonat de sodiu în apă călduţă, spălaturi
gastrice repetate, Plegomazin - foarte eficace
(25 - 50 mg i.m. sau i.v.), Reglan (1-2 fiole i.v.), perfuzii venoase de xilină (20 ml 1%, în 250 ml
ser glucozat 5%) şi după caz, Algocalmin (i.v.), Mialgin (i.v.), Aminofenazonă, Morfină,
Apomorfină (5 mg s.c), Chinidină etc.
Tulburările vocii (disfonia) apar sub următoarele forme: voce răguşită stinsă - în laringita
acută sau cronică; voce nazonată - în astuparea foselor nazale; voce bitonală - în leziunile nervului
recurent stâng.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.