PNEUMOLOGIE SI NURSING SPECIFIC ,EXAMENUL OBIECTIV ,EXAMENE COMPLEMENTARE , EXAMENUL RADIOLOGIC , EXPLORAREA FUNCŢIEI RESPIRATORII

EXAMENUL OBIECTIV  ,EXAMENE COMPLEMENTARE , EXAMENUL RADIOLOGIC , EXPLORAREA FUNCŢIEI RESPIRATORII

2. EXAMENUL OBIECTIV
Examenul fizic al toracelui se execută de medic şi cuprinde: inspecţia, palparea, percuţia şi
auscultaţia.
Inspecţia dă informaţii asupra cutiei toracice şi asupra mişcărilor respiratorii. Cutia toracică
poate prezenta şi modificări la nivelul tegumentelor, sub formă de erupţii veziculare (herpes
zoster(, edeme ale extremităţii superioare a toracelui cu circulaţie colaterală (tumori mediastinale
etc.) sau deformări toracice, ca de exemplu:
- torace emfizematos, boltit uniform, cu ambele diametre mărite, cu bombarea gropilor
supraclaviculare, orizonalizarea coastelor şi unghiul epigastric obtuz;
- torace paralitic, cu cele două diametre micşorate, alungit şi turtit, cu musculatură redusă şi
spaţii mtercostale evidente. Apare în scleroze pulmonare întinse la ambii plămâni, poate fi
congenital;
- torace rahitic, cu sternul proeminent, asemănător sternului de găină, iar coastele turtite
lateral;
- alte deformaţii interesează coloana vertebrală şi constau în exagerarea unor curburi
fiziologice;
- toracele cifotic, cu diametrul antero-posterior considerabil mărit;
- toracele lordotic cu acelaşi diametru micşorat;
- toracele cu exagerarea curburii laterale; cifolordotic sau cifoscoliotic, cu prezenţa unei
duble deformări.
Inspecţia poate furniza relaţii şi asupra mişcărilor respiratorii. În mod normal, există trei
tipuri respiratorii: tipul costal superior (la femei), costal inferior (la adolescent) şi costo-abdominal
sau diafragmatic (la copii şi adulţi). În unele boli, tipul respirator se inversează, în afecţiunile
pleurei şi în caz de dispnee intensă, respiraţia devine de tip costal superior, iar în nevralgiile
intercostale, de tip costal inferior sau abdominal. Tot inspecţia, permite să se precizeze
amplitudinea respiraţiilor şi să se constate un eventual tiraj suprasternal (depresiune inspiratorie
profundă a scobiturii suprasternare şi supraclaviculare) sau un tiraj substernal (depresiune
inspiratorie epigastrică).


Palparea dă informaţii asupra ritmului respirator şi asupra transmiterii vibraţiilor vocale.
Ritmul respirator se notează aşezând palma pe regiunea sternală. La fiecare inspiraţie, mâna este
ridicată. Adultul are 16-l8 respiraţii/min. Vibraţiile vocale se caută, aplicând palma succesiv, pe
fiecare hemitorace, în diferite regiuni, de sus în jos, cerând bolnavului să repete cifra 33. Normal,
vibraţiile produse la nivelul laringelui, sunt transmise sub forma unui freamăt uşor şi rapid.
Amplificarea vibraţiilor, sugerează o condensare a parenchimului pulmonar (pneumopatii,
tuberculoză pulmonară, tumori pulmonare etc.). Scăderea sau dispariţia vibraţiilor, arată
interpunerea unei mase de lichid sau de gaze (pleurezii, penumotorax) între parenchimul pulmonar
şi palma examinatorului.
Percuţia foloseşte lovirea (ciocnirea) pereţilor toracelui, pentru a provoca zgomote, care
sunt interpretate după calitatea lor. Percuţia poate fi: imediată, constând în lovirea directă a
peretelui toracic, în puncte variate şi simetrice, cu extremitatea degetelor, şi mediată (digiodigitală),
care dă informaţii mai fine şi mai localizate.Tehnica acestui procedeu, constă în lovirea
perpendiculară a degetului mijlociu al mâinii drepte, îndoit în unghi. Se aplică două-trei lovituri
egale şi ritmice. După calitatea sunetului obţinut la percuţie, se deosebesc:
- matitatea (scăderea sonorităţii) indică o condensare a parenchimului pulmonar (pneumonie
, tumori pulmonare) sau colecţie lichidiană în pleură (pleurezii);
- hipersonoritatea sau timpanismul (creşterea sonorităţii) apare în pneumotorax şi în
emfizemul pulmonar.
Auscultaţia permite sesizarea şi intepretarea diverselor zgomote, care se produc în
cavitatea toracică în cursul respiraţiei, tusei şi al vorbirii. Auscultaţia poate fi imediată, aplicând
pavilionul urechii pe peretele toracic, şi mediată, folosind stetoscopul. Aplicând urechea sau
stetoscopul la nivelul peretelui toracic, la individul normal se aude numai murmurul vezicular.
Acest zgomot este datorat trecerii aerului din bronhiole, în spaţiul lărgit al vestibulului alveolar.
Este un zgomot care se percepe, pe toată aria toracică în inspiraţie şi la începutul expiraţiei.
În stări patologice, pot apărea modificări ale murmurului vezicular (sufluri, raluri şi
frecături). Modificările murmurului vezicular constau în: diminuare sau dispariţie (penumotorax,
pleurezie) şi exagerare (procese patologice care măresc amplitudinea sau frecvenţa mişcărilor
respiratorii).
Suflurile sunt zgomote respiratorii cu caractere particulare, care înlocuiesc zgomotul
respirator normal. Ele rezultă din dispariţia murmurului vezicular şi înlocuirea lui cu zgomotul
laringotraheal, modificat de unele procese patologice pulmonare sau pleurale. La individul normal,
zgomotul laringo-traheal - care ia naştere prin trecerea aerului din orificiul glotic în trahee - nu se
percepe în parenchimul pulmonar. Când apar modificări
patologice în parenchimul pulmonar, acest zgomot se aude, dar modificat. După caracterele lor, se
deoebesc următoarele varietăţi de sufluri:
- suflul tubar, apare în cazul unei condensări a parenchimului pulmonar (penumonie, unele
cazuri de tuberculoză pulmonară sau tumori) şi este aspru, grav;
- sulful pleuretic este un zgomot ascuţit, voalat, depărtat şi este caracteristic în pleurezie;
- suflul cavitar apare în cazul unor cavităţi deschise în bronhii (tuberculoză pulmonară,
abcese pulmonare sau chisturi hidatice cu conţinutul evacuat), este grav, intens.
Ralurile sunt zgomote patologice care iau naştere în alveole sau bronhii şi se modifică prin
respiraţie sau tuse. Pot fi uscate sau umede. Dintre ralurile uscate se deosebesc:
- Ralurile crepitante care sunt fine, egale, apărând în salve, la sfârşitul inspiraţiei, mai
evidente după tuse. Sunt asemănătoare cu zgomotul pe care-l auzim când frecăm între
degete o şuviţă de păr. Apar în pneumonie, edemul pulmonar etc.;

- Ralurile bronşice, care se datoresc secreţiilor mucoase abundente din bronhii, şi care
vibrează ca nişte coarde, când trece aerul. Unele sunt groase ca nişte sunete de contrabas
(raluri ronflante); altele sunt asemănătoare cu ţiuitul vântului sau al fluierăturilor (raluri
sibilante).
Dintre ralurile umede, cele mai frecvent întâlnite, sunt ralurile subcrepitante, asemănătoare
cu zgomotul care se aude când, se suflă într-un tub de sticlă plin cu apă şi apar băşicuţe care se
sparg. Se.formează în bronhii şi bronhiole şi se întâlnesc în bronşite, supuraţii pulmonare,
tuberculoză pulmonară. Se aud şi în respiraţie, şi în expiraţie şi se modifică după tuse.
Frecăturile pleurale sunt zgomote patologice, care iau naştere între cele două foiţe ale
pleurei, când acestea sunt inflamate. Se aud în pleurite, la începutul şi la sfârşitul unei pleurezii şi
sunt asemănătoare cu zgomotul produs prin frecarea unei bucăţi de piele.
3. EXAMENE COMPLEMENTARE
Puncţia pleurală (toracocenteza) este un examen indispensabil pentru precizarea
diagnosticului de pelurezie, când semnele clinice nu sunt evidente şi pentru a preciza natura
lichidului. Toracocenteza se face fie în scop explorator (precizarea existenţei, aspectului şi naturii
lichidului), fie în scop evacuator. Examenul de laborator al lichidului
pleural presupune un examen chimic, citologic şi bacteriologic. Lichidul poate fi un transsudat,
când este de origine mecanică (cardiac cel mai adesea), sărac în albumină, cu reacţia Rivalta
negativă sau un exsudat, când este de natură inflamatorie (tuberculoză sau reacţie pleurală, la o
penumopatie cu germeni piogeni sau la o embolie pulmonară), bogat în albumină şi cu reacţia
Rivalta pozitivă. Reacţia Rivalta se practică la patul bolnavului: într-un pahar, de obicei conic, cu
200 ml apă distilată şi două picături de acid acetic glacial, se lasă să cadă o picătură din lichidul
pleural de examinat. Dacă se produce un nor tulbure, ca fumul de ţigară, reacţia este pozitivă, fiind
vorba de un exsudat; dacă acesta nu produce nimic, reacţia este negativă: lichidul este un
transsudat.
După aspect, lichidul pleural poate fi:
- seros, lichid deschis, uşor gălbui, limpede - de obicei transsudat (insuficienţă cardiacă,
nefroze, stări distrofice cu edem);
- sero-fibrinos, lichid serocitrin - de obicei exsudat (pleurezii de natură tuberculoasă,
- penumonică, reumatismală, neoplazii);
- hemoragic (neoplasme, tuberculoza pulmonara, infarcte pulmonare);
- purulent (tuberculoza pulmonara, unele pneumonii).
Diagnosticul de laborator al chistului hidatic pulmonar constă în depistarea eozinofiliei
sanguine (10 - 30% eozinofile) şi a hipersensibilităţii cutanate prin reacţia Casoni. Reacţia Casoni
se face inoculând intradermic antigen de chist hidatic. Pozitivitatea e dovedită, de apariţia unei
papule la locul de inoculare.
Examenul de laborator al sputei. Sora medicală deţine un rol important, trebuind să
pregătească pe bolnav şi să răspundă de toate operaţiile legate de recoltare şi de transport. Pentru
aceasta va urmări ca bolnavul, înaintea recoltării, să-şi spele cavitatea bucală cu muşeţel sau apă
călduţă şi să evite amestecul salivei cu sputa. în cazuri speciale, cu expectoraţie abundentă,
bolnavul va colecta întreaga, cantitatea de spută eliminată în 24 de ore, pentru a o trimite la
laborator, şi va avea la dispoziţie vase sterile pentru recoltare. În unele cazuri, sora poate chiar
efectua unele examene, ca de exemplu recoltarea lichidului de spălătură gastrică, care poate
conţine spută înghiţită. Materialul recoltat, trebuie transportat imediat la laborator, spre a se
cerceta prezenţa bacilului Koch. Pentru examenele obişnuite, sputa trebuie să fie proaspătă, deci va
fi transportată la laborator imediat după recoltare. Cea mai simplă metodă, rămâne recoltarea

sputei cu ocazia unui acces de tuse, direct pe mediul de cultură. Totuşi examenul sputei este dificil,
fiind greu de obţinut un produs necontaminat de flora din gură. De aceea, este bine să se recurgă la
"tamponul laringian" sau la un tampon condus pe un apăsător de limbă până la dreptul laringelui,
cu limba trasă puternic în afară. Bolnavul va face o expiraţie bruscă şi puternică, fără să tuşească,
proiectând pe tampon secreţia traheobronşică. Se poate folosi şi spălătura bronşică, prin puncţie
traheală sau aspiratul bronşic, în cursul unei bronhoscopii (cancer bronşic pulmonar, bronşiectazie,
tuberculoză). Un examen extrem de preţios în diagnosticul cancerului bronhopulmonar, este
citodiagnosticul expectoraţiei. Se recoltează şi se examinează expectoraţiile bolnavului timp de 3
zile consecutiv, şi se repetă dacă este nevoie, încă 3 zile la rând. De obicei, examenul conferă
rezultate pozitive în 80% din cazuri, în stadii foarte precoce. Se bazează pe exfolierea continuă a
celulelor maligne. Pentru însămânţări şi inoculări se va întrebuinţa obligatoriu, spută proaspăt
recoltată. În cazul recoltării în plăci Petri, asistenta va avea grijă ca placa să fie transportată cu
capacul deasupra, pentru ca produsul să nu se reverse şi să nu împrăştie germenii în jur.
Examenul microscopic al sputei, poate pune în evidenţă existenţa elementelor celulare, a
fibrelor elastice, a cristalelor, a paraziţilor şi a germenilor patogeni. Examenul microscopic se
poate face: direct pe lamă din materialul proaspăt, depu-nând o particulă de spută, în care se pot
pune în evidenţă, în cazuri de chist hidatic -cârlige de echinococ, iar în cazuri de astm bronşic,
cristale Charcot-Leyden (cristale subţiri, alungite) şi spiralele Curshmann (precipitări de mucină).
Uneori, examenul se face după colorare cu albastru de metilen sau soluţie May-Grunwald-Giemsa.
Pot fi puse în evidenţă epitelii, leucocite, eritrocite. În astmul bronşic apar multe eozinofile, iar în
cancerul bronşic cellule atipice. Mai multe garanţii dă - pentru celulele atipice - recoltrea prin
aspiraţie bronşică. Pentru cercetarea fibrelor elastice - care denotă distrugerea de parenchim (abces
sau gangrena pulmonară) – se pune deasupra frotiului o picătură de hidrat de sodiu. Pentru
examenul bacteriologic este indicat să se preleveze steril sputa, direct din bronhia interesată fie cu
bronhoscopul, fie cu o sondă sterilă. Diagnosticul de certitudine în tuberculoza pulmonară fiind dat
de prezenţa bacilului Koch, acesta se caută în sputa bolnavului sau în produsul recoltat prin
bronhoaspiraţie. Se utilizează coloraţia Ziehl pe frotiu sau unele metode speciale ca: examene prin
concentrare, însămânţări pe medii de cultură, inoculare la cobai.
Bronhoscopia este o metodă cu ajutorul căreia se explorează vizual, interiorul conductelor
traheobronşice. Metoda permite pe de o parte, examinarea mucoasei, a traheii şi a bronhiilor mari,
iar pe de alta recoltarea materialului pentru biopsie şi a exsudatului bronşic, pentru studiul
citologic şi bacteriologic. Este foarte utilă pentru diagnosticarea unor forme de tuberculoză şi mai
ales, a cancerului bronhopulmonar, în care poate preciza existenţa unor strâmtorări bronşice,
ulceraţii sau a unor mici formaţiuni tumorale. Aparatul folosit se numeşte bronhoscop şi este
alcătuit dintr-un tub metalic, prevăzut cu un sistem optic, care se indroduce în trahee şi bronhii.
Prin acest tub se pot introduce tuburi mai înguste, care pătrund până în bronhiile mai mici. Se
adaugă un dispozitiv luminos, care permite vizualizarea zonelor explorate. Premedicaţia se face cu
Atropină, pentru a scădea secreţia bronşică şi cu Morfină, pentru sedarea bolnavului.
Alte examene: puncţia ganglionară, cu biopsia ganglionară cervicală sau axilară, utilă
pentru diferenţierea unei adenopatii tuberculoase, de o metastază canceroasă sau o adenopatie
sistemică; puncţia pulmonară, pentru diferenţierea sindroamelor de condensare pulmonară; biopsia
prescalenică, utilă în diagnosticul cancerului bronhopulmonar; scintigrafia, pentru depistarea
tulburărilor circulaţiei pulmonare.
Măsurarea perimetrului toracic se face cu ajutorul unui metru de panglică, care se trece
circular în jurul toracelui, la nivelul mameloanelor. în inspiraţie profundă, perimetrul toracic
măsoară cam 89 cm, iar în expiraţie cam 82. Diferenţa se numeşte indice respirator (indicele
Hirtz). Micşorarea acestui indice arată, uneori, o tulburare a funcţiei respiratorii (emfizem
pulmonar, tuberculoză pulmonară).

4. EXAMENUL RADIOLOGIC
Examenul radiologie este indispensabil, relevând uneori, leziuni care nu au fost depistate,
el precizând totdeauna topografia, întinderea şi tipul acestora. Dar examenul radiologic nu poate
lămuri etiologia leziunilor. Principalele examene radiologice sunt: radioscopia, radiografia,
tomografia şi bronhografia.
Radioscopia este un examen rapid şi simplu, care permite studierea diferitelor componente
ale toracelui în dinamică, în mişcare. Deoarece radioscopiile repetate expun atât pe bolnav cât şi
pe medic unor iradieri importante, se preferă radiografia.
Radiografia constă în imprimarea pe un film fotografic a imaginii toraco-pulmonare, din faţă şi din
profil, bolnavul fiind în inspiraţie forţată. Imaginea obţinută este precisă, evidenţiază toate
detaliile, serveşte şi ca element de comparaţie în viitor şi comportă mult mai puţin riscul iradierii.
Tomografia este o metodă radiografică, prin care se înregistrează pe placă imaginea
plămânilor la diferite adâncimi. Metoda permite precizarea sediului exact şi a întinderii unor
imagini patologice, vizibile pe radiografie. Mai poate preciza şi existenţa unor leziuni (caverne,
bronhii dilatate, tumori) din hil şi medistin, care nu apar pe o radiografie obişnuită.
Bronhografia este examenul radiologic prin care se pune în evidenţă arborele bronşic
injectat cu un lichid opac la razele Rontgen. Se utilizează lipiodolul, care are avantajul de a se
elimina mai rapid, prin expectoraţie şi resorbţie. Metoda permite să se precizeze existenţa şi sediul
dilataţiei bronşice, al stenozelor bronşice, al unor leziuni tuberculoase sau cancere bronşice. Este
contraindicată în bolile acute pulmonare şi în cazul hipersensibilităţii la iod.
Lecturarea unui clişeu radiografic se face în condiţii bune numai la negatoscop.
Radiografia pulmonară normală scoate în evidenţă o umbră mediană opacă şi două
câmpuri clare laterale, pe care se proiectează claviculele, coastele şi omoplaţii. Umbra mediană
este dată de cord, vasele mari şi celelalte organe din mediastin. Câmpurile pulmonare sunt
delimitate în jos de diafragm şi cuprind:
- vârfurile (porţiunile situate deasupra claviculelor);
- bazele (porţiunile situate deasupra diafragmului);
- hilurile (regiunile situate de o parte şi de alta a umbrei mediane); opacităţi create în
principal de arterele pulmonare; hilul drept este mai mare şi mai vizibil decât cel stâng;
- parenchimul pulmonar propriu-zis cuprinde câmpurile pulmonare şi este străbătut de un
desen arborizat, care porneşte de la hiluri şi se micşorează spre periferie.
Imaginile patologice cuprind modificările transparenţie pulmonare - fie prin exces de
umbră (opacităţi), fie prin exces de tranparenţă (hipertransparenţă, clarificări), fie prin procese
mixte. Opacităţile în funcţie de intensitate, pot fi: voalări - opacităţi de intensitate redusă, fără
limită precisă (atelectazie, congestie pulmonară etc.); opacităţi micronodulare (granulie
tuberculoasă, carcinoză miliară, pneumoconioze); opacităţi macronodulare (tuberculoză
pulmonară, metastaze neoplazice, chisturi hidatice); opacităţi întinse, care pot ocupa o zonă, un lob
sau întreg hemitoracele (atelectazii, neoplasme, pleurezii sau pneumonii masive); opacităţi liniare,
sub formă de fascicule sau benzi (scizurite, tuberculoză pulmonară, scleroză pulmonară).
Hipertransparenţele (diminuarea sau dispariţia desenului pulmonar) pot fi: difuze (emfizem
pulmonar, pneumotorax) sau delimitate (dilataţii bronşice, caverne tuberculoase, abcese pulmonare
golite etc.).
Imaginile mixte (hidro-aerice) se întâlnesc în tuberculoza pulmonară, în pleurezii
puncţionate, abcese pulmonare sau chisturi hidatice cu conţinutul parţial evacuat.
5. EXPLORAREA FUNCŢIEI RESPIRATORII

Explorarea funcţiei respiratorii a devenit astăzi indinspensabilă pentru practica medicală.
Datorită creşterii mediei de vârstă, cu afecţiunile inerente vârstelor înaintate (emfizem, fibroze,,
scleroze pulmonare), răspândirii unor practici nocive ca fumatul şi datorită poluării atmosferice,
insuficienţa pulmonară devite tot mai frecventă. Probele funcţionale permit depistarea insuficienţei
pulmonare şi a celor mai frecvente boli care o pot provoca (astm bronşic, emfizem pulmonar,
bronşită cronică etc.) în stadii latente, iniţiale. Se folosesc metode clinice, radiologice,
spirometrice şi chimice.
Metode clinice. Cele mai utilizate sunt:
- Urmărirea ritmului respirator. Accelerarea sa de durată, sugerează şi o insuficienţă
respiratorie.
- Amplitudinea respiratorie. Indicele Hirtz (diferenţa dintre perimetrul toracic în inspiraţie
şi expiraţie profundă) este la normal de cel puţin 7 cm. Micşorarea acestui inidce sugerează
o tulburare a funcţiei respiratorii.
- Timp de apnee. La individul normal, oprirea respiraţiei (apneea), poate fi de 30" în
expiraţie şi 40" în inspiraţie. O durată mai scurtă, poate fi datorată unei isuficienţe
respiratorii.
- Cianoza sugerează uneori, tot o tulburare a funcţiei respiratorii şi se traduce printr-o
coloraţie violacee a pielii şi a mucoaselor, datorită prezenţei în capilarele sanguine a unei
mari cantităţi de hemoglobina (Hb) redusă (peste 5 g%). Hemoglobina redusă creşte pe
seama sângelui arterial în: oxigenarea pulmonară insuficientă (fibroză pulmonară, emfizem
pulmonar, astm bronşic) şi în malformaţii cardiace congenitale (comunicaţii
interventriculare sau interatriale). Cianoza care apare în aceste tulburări, se numeşte
cianoză centrală, cianoza care apare ca urmare a creşterii hemoglobinei reduse în sângele
venos, poartă denumirea de periferică, pentru că aici procesul se petrece la periferie,
sângele cedând o cantitate mai mare de O2 ţesuturilor. Apare în insuficienţă cardiacă sau în
starea de şoc.
Cianoza poate fi discretă - când se evidenţiază la lobii urechilor şi la extremitatea degetelor ,
marcată - când apare la nas, buze şi în jurul ochilor şi intensă, când acoperă toată faţa, inclusiv
limba. Asistenta medicală are obligaţia să urmărească bolnavii, să aprecieze şi să semnaleze
apariţia cianozei. Identificarea depinde de genul iluminatului (lumina zile de preferat), de
temperatura camerei (călduţă) etc.
Metode radiologice. La examenul radioscopic, în inspiraţie profundă, diafragmul trebuie
să coboare cu cel puţin 8-l0 cm. Reducerea acestei valori, arată o reducere a valorii funcţionale a
plămânilor.
Metode de explorare funcţională. Acestea pot explora atât funcţia globală a plămânului,
menţinera homeostaziei gazelor respiratorii, cât şi fiecare mecanism al acesteia.
Explorarea funcţională decelează perturbarea funcţională în stadiul incipient al bolii,
înainte de apariţia stadiului organic.
Metodele de explorare funcţională trebuie:
- să obiectiveze insuficienţa respiratorie pneumogenă;
- să aprecieze atât tipul şi gradul insuficienţei, cât şi mecanismul perturbat, inclusiv cauza
generatoare;
- să uşureze stabilirea unei conduite terapeutice şi să anticipeze un prognostic.
Obiectivarea insuficienţei respiratorii se face curent prin:
Determinarea SaHbO2% (saturaţia hemoglobinei cu O2) sau a PaO2 (presiunea parţială a
O2) din sângele arterial.
13
Valoarea normală a SaHbO2% este > 95% si se realizează prin metoda oximetriei directe,
pe sânge prelevat din arteră, la adăpost de aer.
Valoarea normală a PaC>2 este de 91 mm Hg.
Scăderea sub 95% a SaHbC>2 şi sub 91 mm Hg a PaO2 exprimă hipoxemie şi obiectivează
insuficienţa respiratorie.
Determinarea PaCO2 (presiunea parţială a CO2 în sângele arterializat), a cărui valoare
normală este de 40 ± 2 mm Hg, se realizează cu metode variate, cea mai curent utilizată fiind
metoda Astrup. Creşterea PaCO2 peste 45 mm Hg evidenţiază hipercapnia, element deseori
însoţitor al insuficienţei respiratorii.
Determinarea pH-ului prin metoda electrometrică, cu ajutorul unor aparate numite pHmetre:
o scădere a pH-ului sub 7,35 - limita inferioară a normalului - obiectivează acidoza
respiratorie corelată cu unele forme de insuficienţă.
Tipul şi gradul insuficienţei şi mecanismul perturbat, se apreciază prin numeroase metode
cum sunt: spirometria, spirografia, analize de gaze etc.
Dintre mecanismele alterate, cel mai frecvet, explorat este ventilaţia.
Ventilaţia este apreciată prin numeroase teste: volumele şi capacităţile pulmonare, debitele
ventilatorii de repaus şi de vârf, timpul de mixică etc.
Metodele curente - spirometria şi spirografia - utilizează ca aparatură spirometrele şi
spirografele, variabile din punctul de vedere al construcţiei.
Spirometrul este alcătuit dintr-un cilindru gradat, comunicând cu exteriorul printr-un tub
de cauciuc, prin care suflă pacientul. Cilindrul gradat este cufundat într-un cilindru mai mare plin
cu apă. Aerul expirat face ca cilindrul să se ridice deasupra apei, putându-se citi direct pe el
volumul de aer.
Spirograful foloseşte acelaşi principiu, dar permite înregistrarea mişcărilor respiratorii.
Volumele şi capacităţile pulmonare care formează valorile respiratorii sunt: volumul curent
(V.C. = 500 ml), volumul inspirator de rezervă (numit şi aer complementar), (V.I.R. = în medie 2
000 ml), volumul expirator de rezervă (V.E.R. = 1 500 ml), capacitatea vitală (CV. = 3 000 - 5 000
ml). Pe lângă acestea, mai există volumul rezidual (V.R.), de cea. 1 500 ml, capacitatea totală
(C.T.), suma capacităţii vitale şi a volumului rezidual (CP. + V.R.), capacitatea inspiratorie (CI.)
(suma volumului curent cu V.T.R.) şi capacitatea reziduală funcţională (C.R.F.), care reprezintă
cantitatea de aer care rămâne în plămân în cursul respiraţiei normale, constând din V.E.R. şi V.R.
Aceste constante exprimă limitele între care se desfăşoară procesul ventilator; reducerea lor, în
special a capacităţii vitale, confirmă restricţia pulmonară.
Capacitatea vitală. Scăderea cu 20% a valorii ideale este patologică; la scăderea cu 40%
apare dispneea. În compoziţia sa intră V.C, V.E.R. şi V.I.R. Deşi este un test static, când valoarea
ei scade sub 1 500 ml, arată o disfuncţie ventilatorie restrictivă. Scăderea apare în afecţiuni care
micşorează mobilitatea cutiei toracice (anchiloză costo-vertebrală, difoscolioză, toracoplastii) şi în
reducerea directă sau indirectă a parenchimului pulmonar (lobectomii, tumori, pleurezii,
pneumotorax, pneumonie, astm bronşic, emfizem). Dintre celelalte volume şi capacităţi, volumul
rezidual - extrem de important pentru diagnostic - creşte în obstrucţii (stenoză) bronşice, mai ales
când obstacolul interesează bronhiolele. Este crescut şi în emfizemul pulmonar etc.
Debitele ventilatorii şi testele de dinamică ventilatorie explorează modalitatea în care sunt
utilizate volumele şi capacităţile pulmonare în timp. Astfel:
Minut-volumul respirator sau debitul ventilator de repaus (D.V.R.) reprezintă cantitatea de
aer ventilat de plămân într-un minut, în condiţii de respiraţie liniştită. El rezultă din înmulţirea
numărului de respiraţii pe minut cu volumul curent. D.V.R. este de 6 - 8 1/min. (16x500).
14
Debitul respirator maxim (D.R.M.) reprezintă volumul maxim de aer care poate fi respirat
într-un minut. El este foarte important pentru aprecierea funcţiei respiratorii şi poate creşte fie pe
seama amplitudinii mişcărilor respiratorii (V.C.), fie pe seama frecvenţei. Există însă o frecvenţă
optimă, dincolo de care valorile scad. Valoarea debitului respirator maxim se calculează după
formula: V.E.M.S. x 30.
Volumul expirator maxim pe secundă (V.E.M.S.) reprezintă testul de bază al ventilaţiei şi
arată gradul de permeabilitate bronşică şi elasticitatea alveolară, deci disfuncţiile obstructive,
spastice sau organice. Aceste teste pot contribui la diagnosticul unor forme şi tipuri de insfucienţă
respiratorie şi la elucidarea gradului de alterare a ventilaţiei de repaus. Astfel: debitul ventilator de
rapaus (D.V.R) creşterea ventilaţiei de repaus peste 10 1/min arată o disfuncţie respiratorie.
Debitul respirator maxim (D.R.M.) este una dintre cele mai valoroase probe ale funcţiei
pulmonare. Normal variază între 100 şi 140 1/min. la bărbat şi între 80 şi 100 1/min. la femeie. Se
raportează la valorile standard. Marchează limita superioară a posibilităţilor ventilatorii şi este în
funcţie de frecvenţă şi amplitudine. Frecvenţa optimă este de 80 - 90/min. Reducerea D.R.M.
poate fi determinată fie de reducerea C.V., fie de scăderea V.E.M.S.
Volumul expirator maxim pe secundă (V.E.M.S.) raportat sub forma indicelui Tiffeneau,
valoarea normală peste 70% din CV. Scăderea sa sub această limită, exprimă o disfunţcie
obstructivă, provocată fie de o permeabilitate bronşică alterată, fie de o elasticitate pulmonară
redusă.
Timpul de mixică, test care explorează distribuţia ventilaţiei, se măsoară cu ajutorul unui
gaz străin (He) şi are valoarea normală situată între 1 min. 30 sec. şi 3 min. în afecţiuni care duc la
inegalitatea ventilaţiei în plămâni, timpul de mixică depăşeşte limitele normalului, atingând - ca în
cazul emfizemului sau al bronşitei cronice - valori până la 7 - 8 min.
Difuziunea si circulaţia pulmonară sunt investigate prin metode de strictă specialitate:
capacitate de difuziune, cateterism cardiovascular, toracografie cu radioizotopi, scintigramă
pulmonară, angiografie, pneumoangiografie etc. În vederea stabilirii unei conduite terapeutice sau
pentru anticiparea unui prognostic, explorarea funcţională furnizează suficiente date prin probele
farmacodinamice bronho-motorii (dilatatoare şi constrictoare) şi prin alte examene de specialitate
cum sunt: bron-hospirografia (explorare ventilatorie unilaterală a plămânilor),
cateterismul cardiovascular, pneumoangiografia etc.