VIRUSOLOGIE, BACTERIOLOGIE SI PARAZITOLOGIE , C2

VIRUSOLOGIE

CAPITOLUL I

VIRUSOLGIE

1.1. Noţiuni generale

1.1.1. Caractere

Virusurile sunt agenţi infecţioşi de talie extrem de mică, vizibili numai la microscopul electronic. Bolile pe care le determină sunt numite generic viroze.

Virusurile sunt strict intracelulare, utilizând resursele energetice ale celulei gazdă în vederea realizării ciclului lor replicativ.

Virusurile sunt insensibile la acţiunea antibioticelor, administrarea interferonilor induce la nivelul celulelor neparazitate o stare antivirală care le face rezistente la infecţie.

Inactivarea virusurilor este posibilă sub acţiunea mai multor factori : radiaţiile ionzante (UV, X), căldura, pH-ul acid (sub 4) sau alcalin (peste 9), detergenţi, clor.

1.1.2. Morfologia şi structura

Dimensiunea virusurilor – exprimată în nanometri (1 nm = 10^-9m) – este redusă (20-300 nm), de aceea vizualizarea este posibilă numai în microscopia electronică.

Forma ei este diferită : bastonaş (virusul mozaicului tutunului), sferică (virusurile gripale şi paragripale), de cartuş (virusul rabic).

Din punct de vedere structural, virusul este alcătuit dintr-un miez de acid nucleic, ADN sau ARN şi din învelişuri de natură proteică ; capsida şi uneori, anvelopa.

Genomul viral este alcătuit dintr-un singur tip de acid nucleic care conţine informaţia necesară replicării virale.

Capsida este un înveliş care protejează genomul viral, alcătuind împreună cu acesta nucleopsida, structura de bază a virionului. Capsida rezultă din îmbinarea unor subunităţi numite capsomere, alcătuite din mai multe lanţuri numite polipeptidice.

Anvelopa este un înveliş lipoproteic derivat din sistemul membranar al celulei infectate, care protejează vibrionul.

Virusurile formate doar din nucleocapsidă se numesc virusuri neanvelopate, iar cele care prezintă înveliş poartă denumirea de virusuri anvelopate.

1.1.3. Compoziţia chimică a virusurilor

Genomul viral este alcătuit dintr-un singur tip de acid nucleic, ADN sau ARN, dar niciodată nu apar ambele la acelaşi virus.

Acidul nucleic viral constituie suportul infectivităţii virusurilor. Proteinele virale sunt responsabile de antigenicitatea virusurilor, adică de posibilitatea de a produce un răspuns imun din partea gazdei parazitare.

Virusurile nu posedă ribozomi (mecanismele de sinteză proteică) şi mitocondrii, aşadar nu au surse proprii de energie, ceea ce explică dependenţa virusurilor de celula gazdă.

1.1.4. Cultivarea virusurilor

Datorită parazitismului obligatoriu intracelular, virusurile nu cresc pe medii artificiale, ci pot fi cultivate doar pe substraturi vii :

- animale de laborator-folosirea lor este limitată azi, pe de o parte datorită unor alternative mult mai bune (culturile de celule), iar pe de altă parte datorită principiilor etice promovate de organizaţiile pentru protecţia animalelor, cu impact major în societatea contemporană;

- ou de găină embrionat-oferă ţesut embrionar pentru cultivarea virusurilor, această metodă de cultivare având aplicabilitate pentru foarte multe familii virale ; ouăle de găină embrionate sunt foarte importante în prepararea unor vaccinuri cum sunt cele antigripale.

- culturi de celule – au fost introduse în virusologie în anul 1949 de către Enders, Weller şi Robbinson, fiind cel mai utilizat sistem virus gazdă în cercetarea virusologică.

1.1.5. Multiplicarea virusurilor

Modul de organizare virală se reflectă în dependenţa faţă de metabolismul celulei gazdă. Replicarea în celula gazdă se realizează prin redicţionarea proceselor biochimice ale celulei în vederea formării de componente necesare noilor particule virale.

Ciclul replicativ viral cuprinde o serie de etape :

- absorbţia – ataşarea virusului de membrana celulei gazdă;

- internalizarea – pătrunderea virusului în celulă;

- decapsidarea – separarea acidului nucleic viral de învelişurile proteice ;

- sinteza macromoleculară sau faza de creştere liniară, care cuprinde la rândul ei : sinteza proteinelor timpurii (proteine-enzime) sinteza ARNm, replicarea genomului viral, sinteza proteinelor tardive (proteine structurale);

- eliberarea virionilor progeni din celula gazdă.

1.1.6. Clasificarea virusurilor

a. Clasificarea toxonomică :

- familia – este desemnată de sufixul VIRIDAE (de ex. familia Piconarviridae, care cuprinde virusuri cum ar fi virusul hepatitei A, polivirusurile);

- subfamilia – este desemnată de sufixul VIRINAE, de ex. subfamilia Lentivirinae cuprinde agenţii responsabili de producerea unor afecţiuni degenerative ale SNC şi virusul HIV. Această subfamilie face parte din familia Retroviridae, alături de Oncovirinae (virusuri oncogene la păsări, murine, bovine etc.) şi Spumavirinae (virusuri responsabile de infecţii asimptomatice);

- genul – este desemnat de sufixul VIRUS (de ex. Herpesvirus, Rhinovirus).

b. Clasificarea epidemiologică împarte virusurile în funcţie de modalitatea de transmitere a acestora:

- transmitere aeriană - virusuri respiratorii (virusurile gripale şi paragripale);

- transmitere fecală orală – polivirusuri;

- transmitere hematogenă – virusul hepatitei B ;

- transmitere pe cale sexuală – virusul HIV;

- transmitere materno – fetală – citomegalovirusul.

c. După tipul de acid nucleic conţinut:

- ribovirusuri- genom ARN (de ex. virusul hepatitei B, virusul herpes simplex, virusul – varicelo zosterian).

d. După gazda parazitată :

- virusuri patogene pentru bacterii – bacteriofagi;

- virusuri patogene pentru organisme vegetale : virusurile plantelor (de ex. virusul mozaicului tutunului);

- virusuri patogene pentru nevertebrate – virusurile insectelor;

- virusuri patogene pentru vertebrate (de ex. , arbovirusurile infectează mamifere).