VIRUSOLOGIE, BACTERIOLOGIE SI PARAZITOLOGIE , C4 Virusurile hepatitice

1.4. Virusurile hepatitice

Virusurile hepatitice (VH) sunt cele care determină hepatitele virale şi se împart în funcţie de modalitatea de transmitere în :

- virusuri cu transmitere fecal-orală :VHA şi VHE;

- virusuri cu transmitere predominant parenterală : VHB, VHC, VHD;

1.4.1. Virusul hepatitei A

Virusul hepatitei A (VHA) este un ribovirus cu diametrul de 26 nm, aparţinând familiei Picornaviridae.

Este rezistent la căldură, alcool-eter, pH acid şi poate fi inactivat prin fierbere la peste 85⁰ cel puţin 3 minute.

Transmiterea se face mai ales pe cale fecal-orală, prin contact direct sau prin apă şi alimente contaminate, dar şi pe cale sexuală şi parenterală.

Sursele de infecţie sunt reprezentate de apa neclorinată, fructe şi legume nespălate, băuturi nesterilizate, cuburi de gheaţă, preparate culinare insuficient prelucrate termic.

Perioada de incubaţie este de patru până la 6 săptămâni.

Boala debutează cu alterarea stării generale, febră, anorexie, greaţă, simptome urmate de apariţia sindromului icteric. Hepatita A este o boală uşoară, mai ales la copii, cu un procent ridicat de forme inaparente (peste 90%) şi care nu se cronicizează. Adulţii pot face forme mai severe de boală, în unele cazuri cu evoluţie gravă, chiar letală (1 la 1000 de cazuri).

Replicarea virală are loc în ficat, iar excreţia virusului în bilă şi în scaun.

Diagnosticul constă în evidenţierea anticorpilor de fază acută IgM anti-HAV, prin metode ELISA. În paralel, se înregistrează o creştere a transaminazelor. Anticorpii de fază acută pot fi puşi în evidenţă încă de la începutul bolii şi persistă aproximativ 10 săptămâni. După această perioadă, apar anticorpi IgG anti HAV care persistă toată viaţa, apariţia lor fiind legată atât de boală în sine, cât şi de vaccinare.

În hepatita A cronicizarea este absentă.

Măsuri profilactice

- Asigurarea apei potabile necontaminate .

- Promovarea educaţiei sanitare pentru îmbunătăţirea igienei personale şi comunitare.

- Vaccinarea.

Vaccinarea este inclusă în Programul naţional de vaccinări din România.

1.4.2. Virusul hepatitei B

Virusul hepatitei B (HBV) este un virus cu genom ADN, cu dimensiuni de 42nm, din familia Hepadnaviridae. La exterior, prezintă o anvelopă numită antigen de suprafaţă –AgHBs, care mediază ataşarea de receptori celulari. Nucleocapsida prezintă la suprafaţa sa antigenul de centru – AHBs.

Transmiterea VHB se realizează pe cale :

- parenterală-transfuzii, injecţii, intervenţii stomatologice sau chirurgicale;

- materno-fetale;

- sexuală;

- transcutanată.

În România, prevalenţa infecţiei cu virus hepatic B este de 18% cu un maxim de 20,74% în Bucureşti şi un minim de 65 la nivelul judeţului Iaşi. Morbiditatea şi mortalitatea prin infecţie cu virusul hepatitei B reprezintă un factor de risc major pentru dezvoltarea în timp a cancerului hepatic (I. Constantinescu).

Diagnostic de laborator

Diagnosticul de laborator se bazează în primul rând pe evaluarea următorilor markeri serologici asociaţi infecţiei cu virus B:

- AgHBs – indică infecţia VHB, apare încă din perioada de incubaţie şi dispare la 3 – 4 luni de la infecţie;

- AgHBe - alături de ADN VHB apar în ser imediat după apariţia AgHBs, înaintea primelor manifestări clinice, şi indică replicarea activă a virusului ; dispariţia acestor markeri şi seroconversia la anti – HBc semnifică un pronostic favorabil;

- anticorpii anti-HBc – pot persista pe o perioadă nedefinită, fiind constituit un marker al trecerii prin boală :IgM anti-Hbc devin detectabile în ser puţin înaintea debutului clinic, paralel cu creşterea transaminazelor, fiind indicatori ai fazei acute : persistenţa IgM anti-HBc semnifică infecţie cronică cu replicare virală activă : un rezultat negativ al Igm ANTI HbC este criteriu de excludere a diagnosticului de hepatită B acută;

- anticorpii – Hbe – apar în infecţiile autolimitante, cu pronostic bun;

- anticorpii anti-HBs- apar la 4-6 luni de la infecţie, semnificând evoluţia spre vindecare, cu încetarea replicării virusului.

Determinarea numărului de copii ADN VHB este cel mai sensibil marker al replicării active a VHB.

Măsuri de tratament

Anticorpii anti-HBs pot proteja indivizii de infecţia acută şi cronică cu VHB dacă sunt administraţi curând după expunere, conducând la dezvoltarea IgG specifice conţinând un titru înalt de anti- HBs (I. Constantinescu).

Vaccinarea se face la 0,2 şi la 6 luni de la prima doză şi este cuprinsă în Programul naţional de vaccinări din România.

1.4.3. Virusul hepatitei C

Virusul hepatitei C este un ribovirus care aparţine familiei Flaviviridae.

Se estimează că aprox. două sute de milioane de oameni sunt infectaţi cu acest virus şi 25% dintre bolnavii ce suferă de infecţie cu HIV au o infecţie simultană cu VHC.

Transmiterea se face mai frecvent pe cale parenterală, mai rar pe cale sexuală sau materno-fetală ; incidenţa crescută a bolii este explicată prin transmiterea ei prin transfuzii de sânge şi derivate, drogurile injectabile fiind un important factor de risc pentru infecţia cu VHC.

Replica virală este susţinută, apreciindu-se că se produc aprox. 10 trilioane de particule virale pe zi.

Diagnosticul infecţiei cu VHC este posibil prin evidenţierea anticorpilor anti -VHC în teste serologice, însă cel mai exact indicator al infecţiei este evidenţierea ARN VHC prin teste de biologie (RT PCR).

Cronicizarea bolii are loc la mai mult de 80% dintre pacienţii infectaţi cu VHC, hepatita cronică fiind cauza majoră de transplant hepatic. La aprox. 30% dintre pacienţi, în mai puţin de 20 de ani se înregistrează o explicaţie hepatică severă : ciroză, cancer.

Tratament

În prezent, tratamentul hepatitei cronice cu VHC constă în administrarea de ribavirină şi interferon, pe o perioadă de 6-12 luni. Costul ridicat al acestei terapii, dar şi reacţiile adverse importante, cum ar fi depresie, scădere în greutate, anemie, reduc complianţa la tratament.

1.4.4. Virusul hepatitei D

Virusul hepatitei D cel mai mic genom dintre virusurile animale, fiind asemănător viroizilor de la plante. Este anvelopat, are formă sferică şi un diametru de 35-49 nm.

O infecţie autonomă cu VHD nu este posibilă deoarece replicarea sa este dependentă de infecţia simultană cu un virus helper, VHB, acesta conferrindu-i structurile necesare (AgHBs) pentru cuplarea de receptori hepatocitari.

Infectarea cu VHD se poate produce :

- simultan cu infecţia VHB = coinfecţie :

- succesiv, suprapusă unei infecţii cronice cu VHB = suprainfecţie, aceasta crescând riscul de cronicizare.

Diagnosticul constă în evidenţierea anticorpilor IgM anti – VHD.

1.4.5. Virusul hepatitei E

Virusul hepatitei E este un virus ARN, neanvelopat, din familia Caliciviridae.

Se transmite pe cale fecal-orală şi este mai des întâlnită în regiunii ale lumii cu condiţii improprii de igienă (India, Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu).

Din punct de vedere clinic, manifestările bolii cuprind greaţa, vărsături, dureri epigastrice, colestază. Faza icterică debutează brusc, simultan cu creşterea transaminazelor.

Hepatita E nu se cronicizează. Trebuie remarcată gravitatea evoluţiei la gravide, consecinţele fiind : avorturi sau naşteri spontane (15-30%) dintre cazuri, moartea fătului în uter (25%), decesul mamei prin hepatită fulminantă (25%).

Diagnosticul se bazează pe simptomatologie şi evidenţierea anticorpilor anti – VHE.