VIRUSOLOGIE, BACTERIOLOGIE SI PARAZITOLOGIE , C3 Virusul poliomielitei , Virusurile gripale

1.2. Virusul poliomielitei

1.2.1 Generalităţi

Poliomielita este cauzată de infecţia cu virusul poliomielitic, un ribovirus de dimensiuni mici, 25-30 mm, neanvelopat, care aparţine familiei Picornaviridae.

Transmiterea se face pe cale respiratorie sau digestivă, prin mâini murdare, obiecte, apă sau alimente contaminate.

Factorii favorizanţi ai transmiterii virusului sunt:

- anotimpul cald;

- aglomeraţia;

- igiena precară;

- nivelul scăzut de educaţie sanitară.

Poliomielita este o boală contagioasă care afectează în primul rând sistemul nervos central, putând determina în unele cazuri paralizii flasce ale membrelor.

Perioada de incubaţie este de 7-14 zile, iar contagiozitatea este maximă spre sfârşitul acestei perioade, prin secreţiile nazofaringiene, dar şi prin materiile fecale.

Multiplicarea virală are loc la nivelul porţii de intrare, în orofaringe sau în intestinul subţire. Diseminarea se produce pe cale hematogenă, iar virusul se poate cantona şi replica la nivelul neuronilor motori spino-bulbari, ducând la apariţia paraliziilor. Astfel, tabloul clinic poate merge de la simptome respiratorii sau digestive nespecifice (febră, angină, cefalee, anorexie, greaţă, dureri abdominale) până la îmbolnăviri grave (encefalită, meningoencefalită).

Riscul afectării neurologice este influenţat de vârstă, sarcină, traumatisme, terapie imunosupresoare.

Cea mai severă manifestare a bolii este paralizia. Aceasta se instalează în decursul primei săptămâni, cu afectarea unuia sau ambelor membre inferioare sau superioare şi a musculaturii toracice.

Afectarea muşchilor respiratori poate duce la deces, în absenţa instituirii respiraţiei artificiale. Din fericire paralizia este o complicaţie rară a infecţiei cu virusul poliomielitic : 1 la 100 de cazuri.

Retrocedarea paraliziilor şi recuperarea pot dura de la câteva luni la 1-2 ani. Vindecarea se poate face complet sau cu sechele definitive : paralizii definitive, atrofie musculară, deformări ale coloanei şi bazinului, tulburări trofice manifestate prin tegumente subţiri, reci, palide, atrofiate şi edem.

Durata eliminării virusului este de 7-10 zile în secreţiile nazale şi 14-21 de zile până la 5-6 luni în materiile fecale.

1.2.2. Diagnostic de laborator

La internarea unui pacient cu suspiciune de poliomielită, se indică recoltarea de exsudat faringian, sânge, materii fecale, lichid cefalorahidian. Transportarea probelor biologice spre laborator trebuie să se facă rapid.

Identificarea virusului este posibilă prin izolarea acestuia pe culturi de celule, prin evidenţierea genomului viral prin reacţia de amplificare genetică după revertranscriere (RT PCR) sau serologic.

1.2.3. Profilaxie

În anul 1988. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a decis eradicarea globală a paraliziei infantile, program la care a aderat şi România. Ca urmare a eforturilor mai multor organizaţii internaţionale, numărul cazurilor de poliomielită raportate a scăzut de la 350 000 la mai puţin de 2000 în anul 2005 (C. Cernescu).

Pentru profilaxia poliomielitei sunt disponibile două tipuri de vaccin:

- Sabin- vaccin cu virus viu atenuat, administrat pe cale orală;

- Salk- vaccin cu virus omorât, cu administrare parenterală.

În ţara noastră, vaccinarea antipolomielitică face parte din Programul naţional de vaccinări obligatorii. Principalele impedimente în calea eradicării poliomielitei sunt : existenţa unor grupuri de copii nevaccinaţi, calitatea apei potabile, igiena comunitară precară, educaţia sanitară deficitară.

1.3. Virusurile gripale

1. 3.1. Generalităţi

Virusul gripal este un ribovirus de formă sferică şi diametru de 80-120 nm, membru al familiei Orthomyxoviridae.

La suprafaţa virusului se află două structuri antigenice spefice:

- hematglutinina- care conferă capacitatea de ataşare la celula gazdă:

- neurominidaza- care asigură pătrunderea virale din celulă după multiplicare.

Modificările produse în structura hemaglutininei şi neuramidazei determină diferitele tulpini ale unui tip de virus. Astfel, există 16 subtipuri de hemaglutinină (H1 – H16) şi 9 subtipuri de neuraminidază (N1-N9). Această variaţie antigenică este întâlnită în virusurile gripale A şi B.

1.3.2. Caracteristicile virusurilor gripale

Există trei tipuri de virusuri gripale, A, B, C, ale căror principale caracteristici sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tabelul 1. Principalele caracteristici ale virusurilor gripale

Virusul A

- Este cel mai frecvent întâlnit

- A fost izolat atât la om, cât la mamifere şi la păsări

- Poate afecta toate grupele de vârstă

- Produce îmbolnăviri grave

- Determină pandemii şi epidemii extinse

- Are variaţie antigenică majoră

Virusul gripal B

- Este întâlnit numai la om

- Afectează în special copii

- Produce îmbolnăviri uşoare

- Determină epidemii locale şi regionale

- Variaţia antigenică minoră

Virusul gripal C

- Este un patogen strict uman

- Determină cazuri sporadice sau mici epidemii locale

- Simptomatologia este minimă sau chiar absentă

- Variaţie antigenică aproape nulă

1.3.3. Gripa

Este cea mai frecventă infecţie acută a aparatului respirator

Se apreciază că în fiecare an în intervalul noiembrie-aprilie, aproximativ 20-30% dintre indivizi prezintă cel puţin un episod gripal, suscceptibilitatea copiilor fiind de două ori-trei ori mai mare comparativ cu adulţii. În România, peste 2000 de decese înregistrate anual, cauzate de gripă, în special la vârstnicii de peste 65 de ani.

Transmiterea. Virusul gripal se transmite cel mai frecvent prin picăturile minuscule de salivă eliminate în timpul tusei, strănutului dar şi în timpul vorbirii, picături numite Pfluge. Mai rar, se poate transmite şi prin obiecte contaminate.

Perioada de incubaţie este de 1-5 zile. Tabloul clinic cuprinde manifestări de ordin general-astenie, febră, frison, cefalee, dureri musculare şi manifestări respiratorii-tuse, strănut, rinoree, obstrucţie nazală.

Cei mai expuşi la îmbolnăviri sunt copii, vârstnicii, bolnavi cronici, bolnavi cu infecţie cu HIV-SIDA, pacienţii sub terapie cu imunosupresoare.

În absenţa complicaţiilor, manifestările acute durează între trei şi cinci zile, urmând perioada de convalescenţă în care mai pot persista tusea, febra moderată şi astenia. Printre complicaţiile posibile se numără pneumonia, fibrilaţia atrială, otita medie, encefalita.

Îmbolnăvirile repetate de gripă se explică prin variaţia antigenică a virusului gripal.

Tratament

Tratamentul igieno dietetic cuprinde:

- repaus la pat;

- izolarea bolnavilor;

- aport hidric crescut.

Tratamentul simptomatic:

- antipiretice şi antialgice;

- antitusive ş expectorante;

- decongestionante nazale.

Tratamentul profilactic

Metodele nespecifice includ evitarea aglomeraţiei, evitarea frigului şi a umezelii, limitarea contactului cu persoanele bolnave de gripă.

Principala metodă profilactică este administrarea vaccinului antigripal. Prin vaccinare, se introduc în organism antigene virale care nu determină îmbolnăvire, ci stimulează producţia de anticorpi. Perioada optimă de vaccinare este octombrie-noiembrie.

Anticorpii formaţi atât după vaccinare, cât şi după infectare pot asigura o imunitate temporară de 6-12 luni. De aceea, pentru a asigura o protecţie continuă, vaccinarea trebuie repetată anual.